Ortodoxie ☦

14 Mai, ziua în care Părintele Justin Pârvu îi prăznuia pe Sfinții Închisorilor Comuniste: Ţara noastră este sfântă, ţara Maicii Domnului aşa cum este şi pentru celelalte ţări ortodoxe, pentru că aici s-au născut, au crescut mulţime de oameni care stau mărturie adevărului împotriva fiarei roşii: Aiud, Gherla, Piteşti, unde se pot vedea osemintele lor, harul Duhului Sfânt şi o mărturie a dreptăţii noastre în lumea ortodoxă. În închisoare sufereai o strivire, o descompunere şi sufletească şi trupească pentru că cei mai mulţi din cei arestaţi cu condamnări mici au murit. Singurătatea era arma de descompunere cea mai grea. În singurătate a început Duhul lui Dumnezeu să lucreze în fiinţa umană. A coborât mai adânc în suflet şi a început rugăciunea, care a fost salvarea tuturor. Era ca la mănăstire citirea Psaltirii din oră în oră. În colţul celulei începea acatistul, paraclisul din memorie, fără cărţi. Salvarea noastră a fost tangenţa cu cei care au fost arestaţi în timpul lui Antonescu. Ştiau pagini întregi din primele volume ale Filocaliei. Nici sfinţii din pustietăţi nu erau aşa de preocupaţi. În toate vremurile au existat oameni care au menţinut duhul de rugăciune. În închisoare am fost privaţi de drepturile creştineşti, dar am câştigat raiul lăuntric. Spovedania şi împărtăşania se făceau cu cele mai mari riscuri. De Paşti şi de Crăciun se lua împărtăşania începând cu etajul doi, apoi se cobora la etajul unu, parter şi la subsol şi dacă erai găsit cu ceva în sân sau în buzunar era cea mai mare mucenicie. Se făcea din pâine câte un cocoloş mic cât o mazăre şi acolo se punea împărtăşania şi mergeai cu ea pe la toate controalele severe. În bucăţelele acelea de pâine era tot aurul, toată bogăţia. Viaţa acestor martiri este deja cunoscută în sfinţenia lor, prin faptele lor, prin toată conduita lor; ei au trăit şi încă mai trăiesc în mijlocul acestui popor. Ei au dovedit că din frageda lor tinereţe s-au jertfit pentru adevărul ortodox. Acum, pentru noi, cel mai important este să ne apropiem de jertfa lor cât mai mult, ca să putem avea şi noi îndrăznire la Dumnezeu prin ei. Secolul XX, care a rodit aceşti tineri ce au luat drumul crucii şi s-au jertfit, şi-au măcinat tinereţile lor în celulele puşcăriilor, dovedeşte că bunul Dumnezeu mai este încă alături de Ortodoxia românească şi totodată este şi un îndemn pentru noi, cei de astăzi, să urmăm nevoinţelor şi martirajului lor. Dacă nu ne-a binecuvântat Dumnezeu prin suferinţele lor, măcar să aducem la lumină sfinţenia lor şi să ne închinăm lor ca unor sfinţi, care se roagă pentru noi. Cu cât vom avea mai mulţi sfinţi, oficial şi neoficial, cu atât şi mila Sa va fi peste noi şi vom putea avea îndrăznire înaintea Lui prin sfinţii şi martirii noştri. România a avut un tineret foarte înţelept şi foarte pătruns de esenţa acestui adevăr ortodox, încât prin jertfele lor, cred eu, am depăşit cu mult toate aceste ţări din jurul nostru. De aceea obiectivul nr.1 al persecuţiei Ortodoxiei în Balcani a fost şi este ţara noastră, este România Ortodoxă cu tineretul acesta de jertfă care a luat de coarne taurul comunismului şi al tuturor străinilor care şi-au vândut conştiinţa şi neamul. Nu e suficient să admirăm ostenelile şi nevoinţele lor, trebuie să le încercăm şi noi, pe pielea noastră, căci aşa s-a plămădit Ortodoxia până astăzi. În puşcăriile judeţene zăceau copii de 15-16 ani, şi copii de sân aduşi la anchetă. Ca să poţi vorbi despre martirii unui neam trebuie să fii pregătit în suferinţă, ca omul care te ascultă să te recunoască. Pâinea clădită în lacrimi şi suferinţă e mai gustoasă decât cea a negustorilor. E greu, mai ales când te afli la începutul drumului Crucii. Când am intrat prima dată în celula din Aiud, primul simţământ a fost că celula va fi mormântul meu. Aici am găsit tineri care erau condamnaţi de Antonescu din ’40 – ’41, care aveau deja câţiva ani buni de închisoare. Atâta caracter şi atâta tărie sufletească am găsit la ei, încât pentru mine celula a devenit mormânt al învierii, al strălucirii harului dumnezeiesc. Pr. Justin Pârvu https://t.me/Acatiste/98

Sfânta Muceniță Glicheria a trăit în secolul al II-lea, în timpul împăratului Antonin și a guvernatorului Savin. Sfânta Glicheria a fost fiica unui guvernator roman. După moartea tatălui s-a stabilit în cetatea Traianopole din Tracia. Glicheria a fost pusă să aducă jertfe înaintea idolului lui Zeus. Refuză și la rugăciunile ei un fulger lovește statuia lui Zeus și o sfarmă. Prefectul poruncește să fie bătută și aruncată în temniță. Dorea ca Glicheria să moară prin înfometare, însă, îngerul Domnului se pogora din cer și îi aducea hrană. Temnicerul Laodicius, văzând această minune, L-a mărturisit pe Hristos în fața prefectului. Pentru această mărturisire temnicerului i se va tăia capul. Sfânta Glicheria a fost aruncată într-un cuptor cu foc din care a ieșit nevătămată, iar mai târziu a fost aruncată la fiare. Rugându-se lui Dumnezeu, această sfântă muceniță și-a dat sufletul în mâinile Sale. Din sfintele ei moaște curge mir înmiresmat, care vindecă tot felul de boli grele. https://t.me/Acatiste/97

A crede nu se confundă cu a vedea, a constata. Dacă vezi, nu-ţi mai rămâne decât să înregistrezi, să constaţi şi să te supui. Dar credinţa tocmai aceasta nu e. Ci, dimpotrivă, încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute (Evrei. 11, 1). A crede înseamnă îndeosebi a crede de necrezutul. De aceea îi şi spune Domnul lui Toma: Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut. Credinţa stă dincolo de limitele minţii omeneşti şi implică o încredere totală a credinciosului în cele ce crede. Încrederea este ipostaza intimă, viscerală a credinţei. De această lipsă de încredere totală, ilogică, nepăsătoare de evidenţe (ori şi potrivnică lor) au dat dovadă Apostolii. I-a copleşit realitatea, i-au descumpănit aparenţele. Şi totuşi, Domnul le face pe voie: le dovedeşte învierea Sa pe cale materială, aşa cum a voit Toma. Dacă-i aşa, înseamnă că Toma şi ceilalţi apostoli erau scuzaţi, că Domnul le-a înţeles nedumerirea. Şi-a dat seama că nu se putea să nu fi fost biruiţi de prea evidentul caracter definitiv şi iremediabil al răstignirii. Învierea, mister care depăşeşte şi sfărâmă înţelegerea omenească, presupune o credinţă în stare a transcende totul, a trece dincolo de limitele minţii omeneşti, a sesiza că ea nu este din lumea aceasta, că stabileşte o legătură directă cu Dumnezeu, a realiza că prin credinţă în ce este de necrezut intrăm în relaţie cu misterele din urmă ale creaţiei şi cu lucrările necreate ale lui Dumnezeu. În ziua Învierii, creştinul are parte de o împărtăşanie cu ceea ce se află dincolo de fruntariile înţelegerii omeneşti. În Duminica Tomei revenim la nivelul minţii omeneşti. Hristos recurge la dovezi materiale, brute, simpliste, potrivite vrerii lui Toma, adică ale făpturii: Îşi arată mâinile, picioarele şi coasta, cere de mâncare ca să demonstreze că nu e duh. Zilele de sfârşit ale Mântuitorului aşa ni se înfăţişează, ca o linie sinusoidală care începe în punctul superior al duminicii Floriilor când e aclamat cu osanele şi numit împărat şi Fiu al lui David; punctul următor e al înfrângerii din vinerea răstignirii; îi succede un nou punct superior – al Învierii, urmat de momentul chenozei probatorii din duminica Tomei, după care vine momentul atotintegrator al Înălţării, care pune capăt liniei sinusoidale şi mişcării pendulate. Criticii creştinismului se folosesc de episodul Tomei şi al celorlalţi pentru a pune în faţa creştinilor ceea ce ei numesc „criza de credinţă”. Amintesc şi paradoxala frază a tatălui copilului demonizat: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele (Marcu 9, 24), expresie – zic aceiaşi – a unei credinţe ambigue. Li se poate răspunde: evangheliştii – cinstiţi, realişti, nefăţarnici – n-au falsificat adevărul, nu au ţinut să-l camufleze: au înregistrat momentul de îndoială omenească (şi explicabilă) şi l-au menţionat fară şovăială ori grabă. Dar au consemnat şi declaraţia aceluiaşi Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu! care pune lămurit capăt crizei. Criza e acum depăşită, vremelnica necredinţă risipită. Scurta şi absoluta exclamare a fostului necredincios anihilează tot ce a precedat-o, întocmai cum lacrimile şi strigarea tatălui copilului demonizat rezolvă punctul critic formulat în binomul credinţă – necredinţă. Aşa şi noi – care credem şi-L mărturisim pe Hristos a fi Domn şi Dumnezeu – Să-L rugăm să Se întoarcă cu îndurare spre noi în această zi, numită duminica Tomei, când ieşim de sub vraja zilelor pascale şi de sub scutul săptămânii luminate şi reintrăm în fruntariile minţii omeneşti şi ale vieţii pământeşti. Întru aceasta să ne dovedim creştini, păstrând viu în noi, în tot cursul anului, duhul credinţei în învierea Domnului pentru ca neîncetat, pas cu pas, să ne însoţească, să ne ocrotească, să ne călăuzească şi să ne întărească. Dacă, spre a nu fi socotiţi lipsiţi de modestie şi discreţie, nu putem rosti zilnic, ca Sfântul Serafim de Sarov: Hristos a înviat, să repetăm tot atât de stăruitor exclamaţia aceasta în sinea noastră, ca pe o variantă a rugăciunii inimii. Părintele Nicolae Steinhardt @Ortodoxie ☦

Sfinții Închisorilor - În premieră https://youtu.be/PLMf0gPq-Ag @Ortodoxie ☦

Sfinții Chiril (826–869) și Metodie (815–844) sunt prăznuiți pe 11 mai. Ei sunt numiți apostolii slavilor pentru că au tradus Sfânta Scriptură în limba slavonă. Frații Chiril și Metodie sunt cei care au creat alfabetul glagolic, care vine de la slavonescul glagol, în traducere cuvânt. Mai târziu, alfabetul glagolitic, cu unele adăugiri ale ucenicilor, s-a dezvoltat în alfabetul chirilic. @VietileSfintilor

Bogatul pe care noi Îl urâm Trecând odată avva Macarie cu frații prin Egipt, a auzit o fetiță zicându-i mamei sale: Mamă, un bogat mă iubește, iar eu îl urăsc... și un sărac mă urăște, iar eu îl iubesc! Avva Macarie a ascultat cu atenție și s-a mirat. Frații l-au întrebat: Ce este vorba aceasta, părinte? Apoi le-a explicat bătrânul: Cu adevărat, Domnul nostru este bogat și ne iubește, iar noi nu voim să-L ascultăm, ba mai mult, Îl urâm și urâm poruncile Lui, păcătuind. Vrăjmașul nostru, diavolul, este sărac și ne urăște, dar noi iubim necurăția lui, păcătuind și făcând astfel voia sa cea rea. @Ortodoxie ☦

Izvorul Tămăduirii nu are o dată fixă, fiind prăznuită în vinerea din Săptămâna Luminată, adică vinerea care urmează după Paşte. Istoria sărbătorii vine din timpul împăratului bizantin Leon I şi se referă la vindecarea unui orb de către Fecioara Maria. Maica Domnului l-a sfătuit pe împărat să-l ducă pe nefericit să se spele cu apa dintr-un izvor de lângă Constantinopol. Împăratul Leon (457 - 474), pe când era tânăr, încă neîncoronat, se plimba printr-o grădină din apropierea vechii cetăţii bizantine. Acolo ar fi întâlnit un bătrân orb, cu care a vorbit despre Dumnezeu şi Învierea Fiului Său. Pentru a mulțumi Maicii Domnului, când a ajuns împărat, Leon cel Mare a ridicat în apropierea izvorului o biserică, unde s-au săvârșit apoi multe minuni. Această biserică, situată în vechiul cartier Vlaherne, se mai vede și astăzi în Istanbul. Sărbătoarea Izvorul Tămăduirii s-a generalizat în Biserica Ortodoxă în secolele V - VI. În toate bisericile și mănăstirile ortodoxe, dupa oficierea Sfintei Liturghii, se săvârșește slujba de sfințire a apei, după o rânduială adecvată Săptămânii Luminate. https://t.me/Acatiste/93

🐰 Iepurii fac parte din familia Leporidae, ordinul Lagomorpha. 🐇 Se clasifică în 2 categorii: 🟢 Cei care nasc pui acoperiți cu blană și cu ochii deschişi (iepurele de câmp - Lepus europaeus) 🟠 Cei ai căror pui se nasc golași și orbi (iepurele de vizuină - Oryctolagus cuniculus). ❌ Din punct de vedere genetic cele două specii sunt complet diferite și nu se pot înmulți între ele. 📖 Majoritatea limbilor europene, spre deosebire de limba română, fac distincția între cele două categorii: engl. hare și rabbit, fr. lièvre și lapin, germ. hase și kaninchen, span. liebre și conejo. 📚 În lume se cunosc circa 45 de specii larg răspândite. Se disting 3⃣ grupuri principale de iepuri: 1⃣ iepuri propriu-ziși (15 specii, printre care iepurele de câmp, iepurele alb, iepurele de Manciuria și iepurele Tolai); 2⃣ iepuri de vizuină (15 specii); 3⃣ iepuri cu blana aspră (15 specii) 📑 Detalii aici. @CulturăGenerală

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan este prăznuit în Biserica Ortodoxă pe 26 septembrie (ziua trecerii sale la cele veșnice) și pe 8 mai (pomenirea minunii ce se petrece la mormântul său). Sfântul Ioan a fost fiul lui Zevedei și al Salomeei, de meserie pescar și originar din Betsaida. Sfântul Ioan Evanghelistul era cel mai tânăr dintre cei Doisprezece Apostoli. Ioan a fost unul din Apostolii cei mai apropiați ai Domnului Iisus. În Evanghelia sa, el se numeste ucenicul pe care îl iubea Iisus (Ioan, 21, 20). La Cina cea de Taină el s-a rezemat pe pieptul Domnului și așa s-a împărtășit din Tainele lui Hristos. Este ucenicul căruia Domnul, când era răstignit pe Cruce, i-a încredințat pe Preacurata Sa Maică. După învierea lui Iisus, Ioan a fost primul apostol care a cercetat mormântul gol. După moartea Maicii Domnului, Sfântul Apostol Ioan a mers la Efes, în Asia, propovăduind credința lui Iisus. Din porunca lui Domițian împăratul (81-96), Apostolul dragostei a fost surghiunit în insula Patmos și acolo a viețuit multă vreme. Tot acolo a scris și Evanghelia sa, cele trei Epistole și cartea Apocalipsei. Tradiția Bisericii amintește că Sfântul Apostol Ioan era în vârstă de peste o sută de ani când a luat cu sine șapte ucenici și ieșind din cetatea Efesului, le-a poruncit acestora să sape o groapă în formă de cruce. Apoi Sfântul Apostol Ioan s-a întins în acea groapă și a poruncit să fie acoperit cu pământ. După o vreme, când credincioșii au deschis mormântul Sfântului loan, ei nu au mai găsit acolo trupul lui. În ziua de 8 mai a fiecărui an, din acest mormânt se ridică o pulbere pe care locuitorii de acolo o numesc mană, ce vindecă pe cei bolnavi. https://t.me/Acatiste/94

Luminânda Învierii la Sfânta Mănăstire Petru Vodă (2012) Cu trupul adormind ca un muritor, Împărate și Doamne, a treia zi ai înviat, pe Adam din stricăciune ridicând și moartea pierzând, Paștile nestricăciunii, lumii de mântuire. Luminânda sau svetilna (sl. svetilînîi; gr. photagogika sau exapostilaria) e o categorie de stihiri sau tropare izolate care se cântă înainte de Laude (în rânduiala Utreniei). Numele de luminânde le vine din faptul că aproape toate aceste cântări au ca temă lumina. https://youtu.be/h9ctvDRaoUQ @Ortodoxie ☦