Viețile Sfinților ☦

Sfântul Ioan Rusul s-a născut într-un sat din Rusia, în jurul anului 1690. A participat că soldat în războiul ruşilor împotriva turcilor din anul 1711. A fost luat prizonier de către tătari în luptele pentru dezrobirea Azofului şi vândut unui ofiţer superior turc.   A primit de la Dumnezeu darul de a cunoaşte momentul trecerii sale la cele veşnice. Preotul care l-a împărtăşit înainte de moarte i-a adus Sfânta Împărtăşanie într-un măr, pentru a fi ferit de fanatismul turcilor. După ce s-a împărtăşit, a trecut la cele veşnice, în anul 1730.   Mai târziu, în anul 1773, Sfântul Ioan Rusul s-a arătat în vis preotului care îl împărtăşise în fiecare sâmbătă, şi i-a descoperit că trupul sau este întreg şi neputrezit. Preotul, călăuzit în chip minunat de Dumnezeu, a luat sfintele moaşte ale Sfântului Ioan Rusul şi le-a aşezat în biserica Sfântul Gheorghe. În 1832, Osman Pașa a jefuit biserica Sfântul Gheorghe şi a aruncat în foc moaştele Sfântului Ioan Rusul, dorind prin acest gest să se răzbune pe creştini. Trupul sfântului s-a mişcat în mijlocul flăcărilor ca şi cum ar fi fost viu, dar nu a ars. I-a rămas numai o negreală de la jar şi de la fum, care se păstrează şi astăzi ca mărturie a întâmplării de atunci. După anul 1922, moaştele Sfântului Ioan au ajuns în insula Evvia, în actualul oraş Procopie. https://t.me/Acatiste/106

Potrivit tradiției, Sfântul Ioan Botezătorul a fost înmormântat în Samaria. Din relatările istoricilor Rufinus și Teodoret aflăm că mormântul său a fost profanat în timpul împăratului Iulian Apostatul, în anul 362. Astfel, o parte din moaște a fost arsă, iar cealaltă parte a fost dusă în Ierusalim, apoi în Alexandria. Capul Sfântului Ioan Botezătorul a fost de trei ori pierdut și de trei ori aflat. Astăzi el se află la Roma. Biserica a închinat Sfântului Ioan Botezătorul șase sărbători: ○ zămislirea (23 septembrie); ○ nașterea (24 iunie); ○ soborul (7 ianuarie); ○ tăierea capului (29 august); ○ prima și a doua aflare a capului (24 februarie); ○ a treia aflare a capului (25 mai). Viața Sfântului Ioan Botezătorul: https://t.me/VietileSfintilor/370 Canon de rugăciune către Sfântul Ioan Botezătorul la prăznuirea celei de a treia aflări a cinstitului său cap: https://t.me/Acatiste/351

Citește mai mult: https://t.me/Ortodoxie/2168

În urma conflictului izbucnit între cei doi, Liciniu a încălcat însă acest acord şi a dezlănţuit din nou persecuţiile. Constantin l-a învins în bătălia de la Crysopolis (18 septembrie 324) şi l-a condamnat la moarte. Din anul 324, Constantin a rămas singur la conducerea Imperiului Roman, poziţie pe care şi-a menţinut-o până la sfârşitul vieţii (337). Împărăteasa Elena, mama lui Constantin cel Mare, a avut contribuţie majoră la această lucrare de înnoire prin care s-au deschis şi s-au zidit în Imperiul roman mii de biserici, a fost descoperită, la Ierusalim, Sfânta Cruce şi s-au zidit numeroase lăcaşuri de închinare la Locurile Sfinte. Reformele dispuse de împăratul Constantin cel Mare au inclus şi ridicarea unei noi capitale, pe Bosfor, pe locul vechii cetăţi Byzantion. Între clădirile care au fost construite în acest oraş fabulos, Constantinopol după numele împăratului, s-a aflat şi Biserica Sfinţii Apostoli, ridicată pe cel mai înalt deal al nou-înfiinţatului oraş. Biserica avea planul în formă de cruce grecească (cu cele patru braţe egale) şi era încununată cu o turlă cu ferestre şi patru fără ferestre, cele patru fiind aşezate pe braţele crucii. În această biserică, care astăzi nu mai există, a fost înmormântat Constantin cel Mare. Împăratul a murit în Nicomidia, în anul 337, cu puţin înainte de terminarea construirii bisericii. Când lucrările de zidire s-au încheiat, trupul lui Constantin cel Mare a fost mutat în această biserică-necropolă de către fiul şi succesorul său, Constantiu. Pentru marea contribuţie la răspândirea şi înflorirea creştinismului, Constantin şi mama sa, Elena, au fost trecuţi de Biserica Ortodoxă în rândul sfinţilor şi sunt socotiţi întocmai cu Apostolii. https://t.me/Acatiste/104

Sfinţii Mari Împăraţi şi Întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena, pomeniţi în calendarul creştin ortodox la 21 mai, sunt primii împăraţi creştini. Prin aceşti Sfinţi Împăraţi a adus Dumnezeu libertate religioasă în lume, a slăbit păgânismul şi idolatria şi a întărit Biserica şi credinţa creştină pe pământ, spune arhimandritul Ilie Cleopa (vol. Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţii de peste an, 1996). Sfântul Împărat Constantin cel Mare (306-337) s-a născut în cetatea Naissus (astăzi, Niş, în Serbia), din provincia romană Moesia Superior. Tatăl său, Constanţiu Chlor, care la acea vreme era general, a ajuns mai târziu la conducerea imperiului cu titlul de caesar. Despre tatăl Sfântului Constantin cel Mare se spune că, deşi era închinător la idoli, respectând legile statului, era mâhnit pentru creştinii care erau hăituiţi şi omorâţi în părţile imperiului care nu erau sub stăpânirea lui (Vieţile Sfinţilor). La curtea lui Constanţiu erau mulţi creştini aflaţi în tot felul de demnităţi. Într-o zi, împăratul a chemat toată curtea sa şi a zis: "Dacă îmi este cineva credincios şi voieşte să fie în palatul meu, să se închine zeilor mei şi împreună cu mine să le aducă jertfe şi atunci îmi va fi prieten adevărat, slujindu-ne în boieria sa şi învrednicindu-se de la noi de mai mare cinste. Iar dacă cineva nu va voi să se închine zeilor mei, să se ducă din curtea mea unde va voi, deoarece nu pot să fiu împreună cu cei ce nu sunt de o credinţă cu mine". Auzind spusele împăratului, deodată, cei ce stăteau de faţă, s-au împărţit în două părţi: dintre creştini unii s-au dat la o parte, lăsându-şi astfel dregătoriile şi rangurile mari pe care le deţineau, şi au început a ieşi din palat. Iar alţii s-au plecat la cuvintele împăratului şi s-au închinat idolilor. Împăratul, oprindu-i pe cei dintâi dintre creştini, a spus: "De vreme ce vă văd, că slujiţi cu credinţă Dumnezeului vostru, voiesc ca voi să fiţi sfetnicii, slujitorii şi prietenii mei; pentru că nădăjduiesc că în ce fel sunteţi credincioşi Dumnezeului vostru, tot în acel fel veţi fi credincioşi şi către mine". Iar către ceilalţi a zis: "Pe voi nu mai voiesc să vă am în curtea mea; căci, dacă nu aţi păstrat credinţa Dumnezeului vostru, apoi cum veţi fi credincioşi mie?". Forma de conducere a Imperiului Roman era atunci tetrarhia, doi auguşti şi doi caesari, aceştia ajungând în cele din urmă să-şi dispute puterea. Constantin cel Mare, proclamat de armată împărat, a intrat în conflict cu fiul fostului împărat Maximian, Maxenţiu. Lupta dintre Constantin şi cezarul care stăpânea Roma, împreună cu ţinuturile de Răsărit ale imperiului, Maxenţiu (317-313), a fost câştigată de Constantin la Turin şi Verona, urmând ca acesta să vină asupra Romei. Bătălia decisivă cu Maxenţiu a fost dată la Podul Milvius, lângă Tibru, în octombrie 312. În ziua premergătoare luptei, rugându-se Dumnezeului tatălui său, Constantin a văzut pe cer un semn deosebit, o cruce făcută din lumină, şi deasupra o inscripţie: "Întru aceasta vei învinge", relatează scriitorul bisericesc Eusebiu de Cezareea, contemporan al Sfântului Constantin, care menţionează că acest lucru l-a aflat de la însuşi împăratul Constantin şi că acesta i-a garantat autenticitatea sub jurământ (Viaţa lui Constantin cel Mare, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991). A doua zi, împăratul a pus crucea pe toate steagurile armatei sale. Bătălia a fost câştigată de Constantin, care a intrat biruitor în Roma, iar Maxenţiu s-a înecat în apele Tibrului. Un an mai târziu (313), Constantin a emis Edictul de la Mediolanum (Milan), prima recunoaştere oficială a creştinismului, prin care se punea capăt persecuţiilor împotriva creştinilor şi se garanta libertatea credinţei şi a cultului. Actul a fost emis cu acordul împăratului ce stăpânea peste partea de răsărit a imperiului, Liciniu (308-321).

Sfântul Talaleu a trăit în vremea împăratului Numerian (283-284). Ajunge medic, tămăduind bolnavii fără a cere nimic în schimb. Îl mărturisește pe Hristos iar judecătorul poruncește celor doi torționari, Alexandru și Asteriu, să-i perforeze genunchii și să-l atârne de un copac. Dumnezeu, prin purtarea Sa de grijă, i-a orbit pe torționari și acestia în loc să-l mutileze pe Talaleu au găurit o scândură. Torționarii au fost biciuiti pentru că s-a crezut că au făcut acest lucru intenționat. În urma acestei minuni, cei doi au devenit creștini și au primit moartea prin tăierea capului. Sfântul Talaleu a fost supus mai multor chinuri, iar în cele din urmă a primit cununa muceniciei prin tăierea capului. Moaștele Sfântului Talaleu sunt prezente în biserica Sfântul Agatonicu din Constantinopol. Sfântul Talaleu este invocat atât în rugăciunile de la Sfântul Maslu, cât și în cele de la sfințirea apei. https://t.me/Acatiste/103

Sfânta Lidia din Filipi este cinstită pe 20 mai și este cunoscută drept prima creștină din Europa. Din Faptele Apostolilor (capitolul al 16-lea) aflăm că după ce Pavel predică mai multor femei adunate la un râu din apropierea cetății Filipi, Lidia, o vânzătoare de porfiră din cetatea Tiatirelor, a crezut în Hristos și a mărturisit că vrea să devină creștină. Din Sfânta Scriptură aflăm că acesteia Dumnezeu i-a deschis inima ca să ia aminte la cele grăite de Pavel (Faptele Apostolilor 16, 14). Primește botezul de la Sfântul Apostol Pavel, iar în casa ei se formează prima comunitate creștină europeană. @VietileSfintilor

Sfântul Patrichie a viețuit în primul secol creștin, în cetatea Prusia din Asia. Ca episcop al acestei cetăți, a convertit multe persoane la credința în Hristos. În timpul împăratului Iulian Apostatul, Sfântul Patrichie a fost aruncat de păgâni în ape fierbinți. Sfântul a strigat atunci: „Doamne Iisuse Hristoase, ajută robului Tău!” Când a căzut în apă, picăturile care au sărit i-au opărit pe cei de față, în vreme ce el a ieșit nevătămat. În urma acestei minuni, ighemonul Iulie a poruncit ostașilor să îl scoată pe Sfântul Patrichie din apă și să-i taie capul cu toporul, asemeni și preoților Acachie, Menandru și Polien. https://t.me/Acatiste/102

Sfântul Iacob Putneanul s-a născut la 20 ianuarie 1719 într-o familie dreptcredincioasă din Bucovina. Crescând în duhul adevăratei evlavii, la 12 ani a intrat în viaţa monahală. Formarea sa duhovnicească este legată de obştea Mănăstirii Putna și a Sihăstriei Putnei, dar şi de Mitropolitul Antonie al Moldovei (1730-1740), al cărui ucenic a fost (acelaşi mitropolit care, în Kiev, l-a convins pe sfântul Paisie de la Neamț să vină în Moldova pentru a se forma duhovniceşte). Părinții putneni l-au rânduit a fi hirotonit preot la doar 17 ani și la 25 a fost ales egumen al Mănăstirii Putna. În 1745 a fost ales episcop de Rădăuţi, unde a tipărit un Liturghier slavo-român și a înfiinţat o şcoală pentru învăţarea limbilor slavonă, greacă și română. După doar cinci ani, vrednicia şi râvna sa au fost hotărâtoare pentru mutarea sa în scaunul de mitropolit al Moldovei, la Iaşi. Între 1750 şi 1760 a desfăşurat o intensă activitate pastorală şi socială, promovând tiparul românesc şi veghind la traducerea de cărţi folositoare de suflet. Grija pentru românii din Transilvania, amenințați să-și lepede credința strămoșească, și-a manifestat-o atât prin tipărirea de cărți spre apărarea dreptei credințe, cât și prin hirotonirea de preoți și trimiterea de antimise în parohiile lipsite de păstori sufletești, în Maramureș și în ținutul Clujului. Sfântul Iacob s-a îndurerat pentru neştiinţa de carte a păstoriţii săi: „din creşterea copiilor, ca dintr-o rădăcină bună sau rea, toată viaţa curge”. A dat la lumină primul Abecedar românesc (Bucvar) și a înfiinţat prima şcoală elementară rurală din Moldova. A dispus traducerea Vieţilor sfinţilor, care sunt adevărate manuale în care orice om, de orice vârstă, fire şi stare, îşi poate afla un model de viaţă. În vremea domniilor fanariote, a intervenit pentru eliminarea unor forme de asuprire (desființarea veciniei în 1749) și a unor biruri împovărătoare (desființarea vădrăritului în 1756), a văcăritului (în 1757), legând cu blestem pe domnii ţării să nu revină asupra acestora. Ca un făcător de pace și ocrotitor al poporului, Mitropolitul Iacob a cerut, în anul 1758, hanului tătarilor să înceteze prădarea Moldovei, iar în anul următor a potolit o răscoală a poporului, impunând domnitorului să îndeplinească unele cerințe. A mustrat adesea conducătorii din acei ani și în cele din urmă a fost silit să-și lase scaunul mitropolitan în anul 1760, nevrând să îngăduie impunerea din nou a dărilor împovărătoare. A devenit al doilea mare ctitor al Putnei, unul dintre stâlpii Ortodoxiei românești în vremurile grele ce aveau să vină odată cu răpirea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1775. Retragerea la mănăstire i-a fost prilej de adâncire în rugăciune:„Dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletele noastre şi risipind dintru dânsul negura ce-l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea ştiut este că cel ce vorbeşte cu Dumnezeu este mai sus de moarte şi de stricăciune”. Simțindu-și sfârșitul aproape, după Paștile anului 1778 a mers la Sihăstria Putnei şi a primit tunderea în marea schimă prin mâna duhovnicului său, Sfântul Cuvios Natan, luând numele de Eftimie. După patru zile, pe 15 mai 1778, a trecut cu pace la Hristos Domnul și a fost înmormântat în pridvorul Mănăstirii Putna. Purtându-şi cu sârguință şi cu vrednicie crucea slujirii arhiereşti, cu blândeţe şi smerenie pe aceea de a fi prigonit pentru dreptate, jertfindu-se pe sine pentru poporul încredințat lui spre păstorire, Mitropolitul Iacob şi-a închinat întreaga viaţă slujirii Bisericii, luminării poporului prin școală şi tipar, apărării celor nedreptăţiţi şi povățuirii sufletelor spre mântuire, rămânând în amintirea poporului credincios drept „păstorul celor săraci şi smeriți, care a dus o viaţă de Sfânt”. Cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința din 6-7 iunie 2016, trecerea mitropolitului Iacob Putneanul în rândul Sfinților, cu ziua de prăznuire la 15 mai. https://t.me/Acatiste/100

14 Mai, ziua în care Părintele Justin Pârvu îi prăznuia pe Sfinții Închisorilor Comuniste: Ţara noastră este sfântă, ţara Maicii Domnului aşa cum este şi pentru celelalte ţări ortodoxe, pentru că aici s-au născut, au crescut mulţime de oameni care stau mărturie adevărului împotriva fiarei roşii: Aiud, Gherla, Piteşti, unde se pot vedea osemintele lor, harul Duhului Sfânt şi o mărturie a dreptăţii noastre în lumea ortodoxă. În închisoare sufereai o strivire, o descompunere şi sufletească şi trupească pentru că cei mai mulţi din cei arestaţi cu condamnări mici au murit. Singurătatea era arma de descompunere cea mai grea. În singurătate a început Duhul lui Dumnezeu să lucreze în fiinţa umană. A coborât mai adânc în suflet şi a început rugăciunea, care a fost salvarea tuturor. Era ca la mănăstire citirea Psaltirii din oră în oră. În colţul celulei începea acatistul, paraclisul din memorie, fără cărţi. Salvarea noastră a fost tangenţa cu cei care au fost arestaţi în timpul lui Antonescu. Ştiau pagini întregi din primele volume ale Filocaliei. Nici sfinţii din pustietăţi nu erau aşa de preocupaţi. În toate vremurile au existat oameni care au menţinut duhul de rugăciune. În închisoare am fost privaţi de drepturile creştineşti, dar am câştigat raiul lăuntric. Spovedania şi împărtăşania se făceau cu cele mai mari riscuri. De Paşti şi de Crăciun se lua împărtăşania începând cu etajul doi, apoi se cobora la etajul unu, parter şi la subsol şi dacă erai găsit cu ceva în sân sau în buzunar era cea mai mare mucenicie. Se făcea din pâine câte un cocoloş mic cât o mazăre şi acolo se punea împărtăşania şi mergeai cu ea pe la toate controalele severe. În bucăţelele acelea de pâine era tot aurul, toată bogăţia. Viaţa acestor martiri este deja cunoscută în sfinţenia lor, prin faptele lor, prin toată conduita lor; ei au trăit şi încă mai trăiesc în mijlocul acestui popor. Ei au dovedit că din frageda lor tinereţe s-au jertfit pentru adevărul ortodox. Acum, pentru noi, cel mai important este să ne apropiem de jertfa lor cât mai mult, ca să putem avea şi noi îndrăznire la Dumnezeu prin ei. Secolul XX, care a rodit aceşti tineri ce au luat drumul crucii şi s-au jertfit, şi-au măcinat tinereţile lor în celulele puşcăriilor, dovedeşte că bunul Dumnezeu mai este încă alături de Ortodoxia românească şi totodată este şi un îndemn pentru noi, cei de astăzi, să urmăm nevoinţelor şi martirajului lor. Dacă nu ne-a binecuvântat Dumnezeu prin suferinţele lor, măcar să aducem la lumină sfinţenia lor şi să ne închinăm lor ca unor sfinţi, care se roagă pentru noi. Cu cât vom avea mai mulţi sfinţi, oficial şi neoficial, cu atât şi mila Sa va fi peste noi şi vom putea avea îndrăznire înaintea Lui prin sfinţii şi martirii noştri. România a avut un tineret foarte înţelept şi foarte pătruns de esenţa acestui adevăr ortodox, încât prin jertfele lor, cred eu, am depăşit cu mult toate aceste ţări din jurul nostru. De aceea obiectivul nr.1 al persecuţiei Ortodoxiei în Balcani a fost şi este ţara noastră, este România Ortodoxă cu tineretul acesta de jertfă care a luat de coarne taurul comunismului şi al tuturor străinilor care şi-au vândut conştiinţa şi neamul. Nu e suficient să admirăm ostenelile şi nevoinţele lor, trebuie să le încercăm şi noi, pe pielea noastră, căci aşa s-a plămădit Ortodoxia până astăzi. În puşcăriile judeţene zăceau copii de 15-16 ani, şi copii de sân aduşi la anchetă. Ca să poţi vorbi despre martirii unui neam trebuie să fii pregătit în suferinţă, ca omul care te ascultă să te recunoască. Pâinea clădită în lacrimi şi suferinţă e mai gustoasă decât cea a negustorilor. E greu, mai ales când te afli la începutul drumului Crucii. Când am intrat prima dată în celula din Aiud, primul simţământ a fost că celula va fi mormântul meu. Aici am găsit tineri care erau condamnaţi de Antonescu din ’40 – ’41, care aveau deja câţiva ani buni de închisoare. Atâta caracter şi atâta tărie sufletească am găsit la ei, încât pentru mine celula a devenit mormânt al învierii, al strălucirii harului dumnezeiesc. Pr. Justin Pârvu https://t.me/Acatiste/98