DINCOLO DE TIPARE
الذهاب إلى القناة على Telegram
491
المشتركون
لا توجد بيانات24 ساعات
+37 أيام
+1830 أيام
جاري تحميل البيانات...
القنوات المماثلة
لا توجد بيانات
هل تواجه مشاكل؟ يرجى تحديث الصفحة أو الاتصال بمدير الدعم الخاص بنا.
سحابة العلامات
لا توجد بيانات
هل تواجه مشاكل؟ يرجى تحديث الصفحة أو الاتصال بمدير الدعم الخاص بنا.
الإشارات الواردة والصادرة
---
---
---
---
---
---
جذب المشتركين
يوليو '26
يوليو '26
+7
في 0 قنوات
يونيو '26
+31
في 2 قنوات
Get PRO
مايو '26
+30
في 0 قنوات
Get PRO
أبريل '26
+41
في 0 قنوات
Get PRO
مارس '26
+154
في 2 قنوات
Get PRO
فبراير '26
+33
في 0 قنوات
Get PRO
يناير '26
+18
في 0 قنوات
Get PRO
ديسمبر '25
+273
في 1 قنوات
| التاريخ | نمو المشتركين | الإشارات | القنوات | |
| 11 يوليو | 0 | |||
| 10 يوليو | 0 | |||
| 09 يوليو | 0 | |||
| 08 يوليو | 0 | |||
| 07 يوليو | 0 | |||
| 06 يوليو | +1 | |||
| 05 يوليو | +1 | |||
| 04 يوليو | 0 | |||
| 03 يوليو | +2 | |||
| 02 يوليو | +2 | |||
| 01 يوليو | +1 |
منشورات القناة
| 2 |  Cu drag vă anunț despre curs ce va avea loc în septembrie. Cu detalii de înscriere revin. | 152 |
| 3 |  Воть !!!! | 149 |
| 4 | 7 ФРАЗ О ЛЮБВИ КОТОРЫЕ Я УЗНАЛА ПОСЛЕ 40. ЖАЛЬ ЧТО НЕ В 18
Сохрани — дай прочитать дочери. И себе.
1. ЛЮБОВЬ НЕ ДОЛЖНА БОЛЕТЬ.
Если больно постоянно — это не любовь. Это сценарий.
2. ТОТ КТО ЛЮБИТ — НЕ ЗАСТАВЛЯЕТ ЖДАТЬ.
Неопределённость — это ответ. Просто не тот что хочет
3. РЕВНОСТЬ — ЭТО НЕ ЛЮБОВЬ. ЭТО СТРАХ.
Любящий человек доверяет. Не контролирует.
4. НЕЛЬЗЯ ЛЮБИТЬ ДРУГОГО БОЛЬШЕ ЧЕМ СЕБЯ.
Из пустоты не даётся. Только из наполненности...
5. УХОДИТЬ — НЕ ЗНАЧИТ НЕ ЛЮБИТЬ.
Иногда самое любящее решение — это отпустить.
6. МОЛЧАНИЕ В ПАРЕ — ЭТО НЕ ПОКОЙ.
Это накопленная боль. Которую никто не решил...
7. НАСТОЯЩАЯ ЛЮБОВЬ НАЧИНАЕТСЯ С СЕБЯ.
Не с поиска. Не с ожидания. С себя. Всегда. | 157 |
| 5 |  Cum oamenii emoțional sănătoși se comportă după conflict?
Majoritatea oamenilor își cer iertare pentru a se simți mai ușurați.
Pentru a scăpa de vinovăție, a elibera tensiunea și a încheia mai repede subiectul.
Dar maturitatea nu înseamnă să te ușurezi pe tine însuți.
Înseamnă să restabilești legătura, astfel încât ambii să se simtă mai în siguranță.
Aici apare un concept important – repararea.
Nu este doar un simplu „îmi pare rău”, ci un proces de restabilire a încrederii după o suferință.
Cum arată acest lucru în realitate:
• Recunoaște durerea provocată, fără a o minimaliza.
„Văd că ți-a fost greu”, și nu „ai reacționat prea vehement”.
• Să asculți pentru a înțelege, nu pentru a te apăra.
Fără întreruperi și fără încercări de a dovedi că totul a fost altfel.
• Să accepți sentimentele celuilalt ca fiind reale.
Chiar dacă în interior te simți rușinat, te simți neplăcut sau ai vrea să te închizi în tine.
• Să-ți asumi responsabilitatea fără rezerve.
Fără „dar”, fără scuze și fără a da vina pe alții.
• Să întrebi ce ar ajuta la restabilirea legăturii.
Să nu decizi în locul celuilalt cum ar trebui să treacă „corect” prin asta.
• Să-ți schimbi comportamentul, nu să te limitezi la cuvinte.
Încrederea se recâștigă nu prin scuze, ci prin experiențe repetate de siguranță.
• Respectă ritmul celuilalt.
Nu-l grăbi să ierte.
• Suportă-ți propriile sentimente: rușinea, vinovăția, disconfortul.
Nu le arunca asupra celuilalt cu fraze de genul „cât mai poți să simți asta?”.
Repararea nu înseamnă cuvinte. Ci stabilirea încrederii pas cu pas. | 143 |
| 6 | Reclama de la frații români. Poliția are grijă ….
Fiți inspirați …
https://www.facebook.com/share/r/1EtJjLTopg/?mibextid=wwXIfr | 152 |
| 7 |  Oamenii cărora nu le plac animalele oare sunt “răi”? Hai să ne clarificăm un pic și în asta.
În terapie, când cineva zice „nu-mi plac animalele”, de obicei nu e despre „răutate”, e despre „nerăbdarea mea cu surprizele, mulțumesc”. Pentru unii, animalele sunt asociate cu frică veche: „m-a speriat”, „m-a zgâriat”, „am simțit rușine când a fost haos”. Creierul face asocieri și zice: „ok, deci partea asta e periculoasă / neplăcută / prea mult.”
Mai există și varianta „sensibilitate la lumea reală”: mirosuri, blană, zgomote, mișcări bruște. Unii oameni n-au nimic cu animalele moral vorbind, doar că au un sistem nervos care zice „nu, frate, nu acum”. Și când viața e deja pe limită, animalul devine simbolul imprevizibilului: îți cere atenție, spațiu, timp—iar controlul e moneda lor de liniște.
Și acum partea cu empatia: empatia nu vine în pachet unic. Poți să înțelegi (cognitiv) că animalul suferă, dar emoțional să nu-ți prindă „atunci și acolo” intensitatea apropierei. Mai e și empatie cu baterie descărcată: nu toți oamenii gestionează la fel de bine contactul cu creaturi vii. (Davis, 1983; Batson, 1991)
Plus, există presiunea socială: dacă „om bun” = „ador animalele non-stop”, iar tu te simți ciudat, te retragi și te aperi cu „nu-mi plac”. Nu e cruzime, e limită. Uneori responsabilitatea arată fix așa: alegi să nu forțezi prezența lor în viața ta, tocmai ca să fie bine pentru amândoi.
Așa ca aveți încredere, dacă nu vă plac animalele posibil să fiți om bun 😉 | 160 |
| 8 |  +2Nuferi, n am
Putut sa nu mă impartas pe aici | 151 |
| 9 |  +2Weekend | 173 |
| 10 |  لا يوجد نص... | 171 |
| 11 |  Nu știu cum voi dar eu mă topesc după flori | 183 |
| 12 |  Доброе утро! И в обратную сторону действительно! | 164 |
| 13 |  Și iată valul de postări despre sinuciderea fiului lui Yalom.
„Ca psihoterapeut, mai ales ca fiul chiar al lui Yalom, cum a putut face așa ceva? Dacă nici el nu a reușit să se ajute, atunci toată psihoterapia e inutilă? Atunci, înseamnă că putem închide școlile și să plecăm în drumeții pe jos?”
Întrebările astea țin aproape mereu de același lucru: „efectul de halou” și eticheta „tu ești psiholog”. Îi ridicăm pe psihologi și psihoterapeuți la rang de „supraoameni” — cei care au trecut prin toate crizele existențiale, au învins frica de moarte, au găsit sensul și acum trăiesc într-o iluminare permanentă. Iar dacă aflăm că și la un astfel de om poate apărea depresie severă sau dorința de a-și lua viața, asta e perceput ca o prăbușire a întregii profesii. Dar psihoterapeutul nu e nici guru, nici sfânt. Este o persoană care a studiat instrumente pentru a lucra cu psihicul și a parcurs un drum de autocunoaștere. Nu este imun la suferință; rămâne om.
Chiar și Sigmund Freud, întemeietorul psihanalizei, la finalul vieții a cerut medicului său curant, Max Schur, să-i facă o injecție letală de morfină. Sufera de un cancer de maxilar inoperabil și de dureri insuportabile. Freud — omul care a analizat toată viața mecanismele psihicului, frica de moarte și impulsul de a trăi — a ales până la urmă momentul în care a decis să plece. Asta nu i-a anulat teoria. A arătat doar cât de vulnerabil poate rămâne chiar și cel cu cunoaștere profundă. Iar sigur, vor exista oameni care vor spune „dar e altceva” — el doar voia să scape de durere. Eu nu-l aduc pe Freud ca exemplu de sinucidere, ci ca exemplu că și fondatorul psihanalizei s-a confruntat cu o experiență umană pe care teoria lui nu a putut-o anula. Fie că e vorba de durere fizică, fie de suferință psihică, ambele țin de vulnerabilitatea umană și nu dispar prin cunoaștere. Iar atunci când cineva spune „dar e durere fizică”, asta spune multe: e presupus că durerea fizică este o „scuză legitimă”, iar suferința psihică nu. Că suferința de la cancer e mai acceptabilă decât cea din depresie. Tocmai această stigmatizare îi împiedică pe oameni să ceară ajutor la timp.
Când spunem „nici Yalom n-a reușit să-și protejeze fiul”, facem câteva greșeli.
1) Echivalăm psihoterapia cu salvarea de moarte și de suferință. Nu despre asta e vorba. Psihoterapia are legătură cu a trăi mai conștient și mai puțin distructiv pentru tine și pentru ceilalți, cât timp trăiești.
2) Îi refuzăm psihoterapeutului (și celor dragi ai lui) dreptul de a fi oameni obișnuiți, care se pot îmbolnăvi grav — inclusiv psihic.
3) Micșorăm toată munca și viața de până atunci la un singur act final, ca și cum tot ce a fost înainte nu ar mai conta dacă la final nu a rezistat.
Yalom a scris mult despre „efectul de undă”: fiecare dintre noi lasă cercuri concentrice de influență care se răspândesc către ceilalți și către generațiile următoare. Asta rămâne din noi — trăsături de caracter, înțelepciune, căldură dăruită altora. Sinuciderea întrerupe unda pentru cel care moare. Dar pornește, în același timp, altceva — una distructivă pentru cei care rămân: durere, vinovăție, doliu și întrebări la care nu va exista răspuns. În momentul unei astfel de decizii, psihicul omului se îngustează adesea la maximum și nu mai poate ține în minte, în același câmp, ce va produce plecarea lui celor pe care îi iubește.
Sinuciderea este, aproape întotdeauna, rezultatul unei stări psihice severe, nu un eșec de filosofie sau o „lipsă de lucru pe sine”. Chiar dacă persoana ar fi fiul lui Irvin Yalom. Psihoterapia nu face oamenii invulnerabili. Uneori îi ajută să suporte mai mult. Alteori — nu. Iar asta nu înseamnă „prăbușirea unei școli”. Este doar adevărul despre cât de fragil poate fi orice om. | 226 |
| 14 |  Zimbim . 🤣 | 198 |
| 15 |  Neața!
Lucrul la relații înseamnă, în primul rând, să accepți un adevăr foarte neplăcut: relațiile nu sunt un tribunal. Sunt un teren de joc unde responsabilitatea e împărțită cam 50/50. Adică ce se întâmplă între mine și tine are două surse—partea mea și partea ta, nu doar „dosarul” meu vs „dosarul” tău.
Și da, relația e ca un organism viu: dacă o ignori, se strică. Dacă o tratezi ca pe un dușman de clasă, începe să muște. Nu funcționează pe logica „ai câștigat tu, am pierdut eu”, pentru că atunci relația pierde oricum—iar noi ne mințim frumos că ne simțim bine.
Așa că: fără „drept” și „vinovat”. Fără luptă. Nu încerca să obții puncte ca într-un meci de ping-pong emoțional, că partenerul nu e mingea ta. Când tu „câștigi”, el/ea „pierde”—și surpriză: relația e cea care plătește factura. În schimb, când câștigă relația, câștigă amândoi… adică obții și liniște, nu doar satisfacția de a fi „avut dreptate”.
Partea psihoterapeutică (promit, fără să-ți iau pulse-ul): ideea asta te scoate din modul „defensiv/învinovățire” și te duce în modul „cooperare și reglaj”. Vinovăția te face să te apără, iar apărarea aprinde conflictul. Responsabilitatea împărțită te ajută să vezi problema ca pe ceva ce construim împreună—și deci putem repara împreună. Mai puțin „cine e de vină?”, mai mult „ce facem data viitoare ca să nu ne batem cap în cap?”.
Și „mijlocul de aur” e practic trucul: o soluție care nu e făcută ca să te facă pe tine să te simți câștigător, ci ca să câștige relația. Adică un plan în care fiecare își primește măcar o parte din nevoile lui. Nu magie—doar negociere sănătoasă. | 219 |
| 16 |  Ia vă rog mîine să vă salutați nevestele corect! Zâmbiți si noapte bună | 178 |
| 17 | O poeziiara pe capul fresh
Dinastia „Neamuri, verishoring și Cumetri” SRL
Au venit la rând cu neamuri multe,
Să salveze țara de la greu,
Și-au pus verișoarele la culte,
Cu salarii de mironosițe, zău!
Directoare-n ministere pline,
Deși probabil n au citit o carte-n viață,
Știu doar codul de la shopping, bine,
Și să-și pună aciduț pe față.
Iar prin funcții de decizii grele,
Stau experți ce n-au niciun habar,
Dacă-i întrebi de legi și de bugete,
Se uită ca curca-n calendar.
Conștiința mea e curată,
Nu i-am votat niciodată,
N-am vrut să plătesc din buzunar
Neamul lor cel leneș și hapsân, deștept doar la pahar.
Unii cred că statul e o glumă,
O agenție de plasat verișoare și nepoți,
Dar când incompetența se adună,
Rămânem în fundul gol cu toții.
Nu vă jucați cu votul,
Că veți pierde totul,
Și-o să ajungeți sclavi la verișori,
Plătind din greu la „marile valori”! | 204 |
| 18 |  În ADHD,
stimming/„steaming” apare când creierul caută rapid reglare și descărcare: agitația din corp se transformă în mișcare, sunete, vorbit mai repede, repetări, iritare mai rapidă sau „treceri” între stări. Nu e doar lipsă de control—e o combinație de impulsivitate, nevoia de stimulare și dificultatea de a menține constant atenția și emoțiile. Apare mai ales la oboseală, stres, plictiseală, când aștepți mult sau când sarcina e greu de pornit.
Uneori stimming-ul devine și auto-reglare: când emoția e prea mare sau confuză, corpul descarcă prin reacții rapide; abia după se vede „de ce am făcut asta?”.
ADHD nu e același la toți: la unii e mai mult în corp (neliniște/mișcare), la alții în limbaj (vorbit mult/intreruperi), iar la alții în explorare (căutare de noutate, schimbări rapide).
Exemple: picior/detoate care bat ritmic; te ridici/te plimbi și atingi obiecte; verbalizare mai rapidă și repetări; balans ușor; jucat/rotit obiecte mici; sunete repetitive (fredonat, „hm”); hiperfocalizare cu agitație.
Soluții concrete: nu interzice, ci înlocuiește stimming-ul „incomod” cu unul acceptat (fidget/ brățară senzorială/antistres) și pune limite blânde („2 minute, apoi lucru 10”). Creează „ferestre” de descărcare înainte/după sarcina grea (3–5 min mișcare + 1 min reset). Folosește stimulare controlată (white noise, gumă, stretching scurt). În public: oprești mișcarea mare, păstrezi una discretă și folosești o frază („Am nevoie de un reset de 30 secunde”). În spate poate fi și rușine/epuizare; încearcă să înțelegi nevoia din moment, urmărind triggerii (foame, oboseală, stres, frustrare, așteptare) și oferind opțiuni mai sigure pentru creierul tău. | 194 |
| 19 |  Вот и пошутим вечером | 165 |
| 20 |  Как дополнение к посту | 171 |
