Reactiunea

Schimbarea surpriză de la Belgrad e destul de dubioasă, ca să fie o mișcare de la firul ierbii, cum se prezintă. Serbia e o țară la răscruce de drumuri între mari blocuri geopolitice, care de astă dată au acționat mai discret și mai profesionist ca niciodată, lăsând foarte puține urme. În urmă cu doi ani, clădirea unei gări s-a prăbușit, producând circa 16 victime și multă emoție în țară. Pe fondul acelei tragedii de tip Colectiv, o mișcare de protest anticorupție s-a născut contra puterii, cu numele de „Lista Studenților”. În ea nu conduc propriu-zis studenți, ci personalități respectabile din diverse profesii, ceea ce s-ar numi tehnocrați cu aer apolitic, în frunte cu un doctor cardiolog. Ieri, acea grupare, care tehnic nu e un partid, a câștigat la scor, circa 52%. Pozițiile ei sunt intenționat vagi în domeniile controversate. Ceea ce i-a făcut pe „studenți” să atragă voturi de la toată lumea cu promisiuni despre o administrație mai eficientă, angajări pe merit, reforme în justiție, libertatea presei, finanțare pentru educație și sănătate, locuințe subvenționate, „economia cunoașterii” cu colaborare între universități și firme. Nimic despre idei radicale gen LGBT sau repoziționare față de marile puteri. Poza de pe podiumul învingătorilor arăta mai mult ca birourile unor ONG-uri, cu o majoritate formată din tinere activiste. Și dacă ne uităm peste datele USAID, chiar după tăierile lui Trump, vedem că Serbia a fost beneficiara a 21 de milioane de dolari anul trecut, cu motivațiile consacrate: democratizare, drepturile omului, stat de drept, susținerea societății civile. Oficial, Lista e pentru aderare la UE, dar nu o consideră o prioritate, ceea ce era în mare și poziția puterii răsturnate. Ursula von der Leyen s-a grăbit să îi felicite pe studenți pentru victorie. Și se anunță pregătită să susțină reformele în justiție, în media, anticorupția și aderarea la UE. Nicio umbră de îndoială asupra misterioasei mișcări populare, nimic de „cordonul sanitar” sau influența rusă în ascensiunea miraculoasă. Putem avea încredere în 2026 într-o organizație „populistă”, pe care nicio sursă media oficială n-o ponegrește ca „extremistă”, „putinistă” și alte alea!? În schimb, pentru răsturnatul Aleksandar Vucic, presa UE avea în genere vorbe grele, socotindu-l iliberal și autocrat. De fapt, pozițiile lui erau destul de nuanțate în multe privințe, pentru că încerca un joc delicat între mai multe opțiuni. Avea multe similarități cu Viktor Orban. În tot cazul, se mișca mai dezinvolt cu întâlniri la nivel înalt față de conducătorii noștri, deși teoretic România ar fi o țară mai bine conectată, în cluburi selecte și cu o economie mai mare. Tradițional, Serbia e un aliat major al Rusiei, relație pe care Vucic a păstrat-o. A refuzat să participe la sancțiunile impuse de SUA și UE. Totuși, anul trecut a fost în Ucraina și s-a întâlnit cu Zelenski. A deschis un parteneriat similar și cu China. Dar a avut întâlniri cordiale și cu liderii din Statele Unite. La fel ca Orban, Vucic e și un suporter al Israelului. E consiliat de strategul Yisrael Shrulik Einhorn, care dă sfaturi de comunicare și lui Beniamin Netanyahu și lui George Simion. A mutat ambasada de la Tel Aviv la Ierusalim, după exemplul lui Trump. Iar Serbia a devenit unul din marii furnizori de arme pentru genocidul din Gaza. A întrerupt furnizarea când SUA și Israel au atacat Iranul, care a avertizat că furnizorii vor fi considerați cobeligeranți. Negocia deschiderea unei fabrici pentru Elbit, cum există în România deja. Față de Uniunea Europeană, Serbia lui Vucici era oficial pentru aderare. Dar Comisia considera că „reformele” necesare bat pasul pe loc și că guvernul său n-are mare tragere de inimă. Ideea integrării accelerate nu e populară între sârbi. Dar ar putea veni pe dedesubt, cu mișcare studenților tehnocrați. https://usafacts.org/answers/how-much-foreign-aid-does-the-us-provide/countries/serbia/