Dacă alte țări iau măsuri disperate pentru a contracara catastrofa demografică, nici politicienii noștri nu stau cu mâinile în sân. Deputații partidului lui Dacian Cioloș, Reper, au venit cu un proiect de lege pentru garantarea și facilitarea avortului. Inițiatori sunt: Oana Cambera, Andrei Lupu și Simina Tulbure. Dar proiectul lor a trecut prin vot de comisia pentru drepturile omului, care se transformă în comisia pentru dreptul uciderii omului în pântec.
În prima jumătate din anul trecut, în România s-au născut cei mai puțini copii din ultimii 145 de ani. De fapt, e cel mai mic număr de când există date statistice. Sub 74.000 de nașteri, față de 124.000 de decese în același interval. Iar politicienii se simt datori să dea lovitura de grație viitorului acestei țări.
Prioritatea pentru Oana Cambera e să facă „întreruperea” de sarcină cât mai la îndemână, în unele cazuri chiar sponsorizată de stat, aproape de casă în fiecare județ, ca farmaciile și rețelele fast food. Se folosește din nou formula „întreruperii”, de parcă se mai poate relua după pauză respectiva sarcină și bebelușul se mai poate naște după ce e suprimat.
La fel de mincinoasă e și referința la dictatura comunistă, când au avut șansa să se nască inclusiv cei care dau azi legi anti-nataliste, într-un contrast imaginar cu perioada de acum. De parcă acum am fi pășit în adevărata libertate.
Avortul a fost legalizat în România tocmai de regimul stalinist, în 1958, pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej. E drept, feminista Anna Pauker, fusese deja marginalizată de tovarășii ei la acea dată, față de poziția dominantă avută anterior. În intervalul „de libertate” pentru femei (cum probabil ar spune australianca lui Cioloș), intervalul 1958 - 1966, s-au făcut 7,5 milioane de avorturi în România. În aceeași epocă, pușcăriile erau pline cu deținuți politici, în cele mai atroce condiții. Aducerea progresului cerea și atunci sacrificii (umane).
Dar ceea ce propaganda oficială nu spune e că și în etapa național-comunismului lui Nicolae Ceaușescu, restricția nu a fost generalizată. În intervalul 1967-1989 s-au făcut aproape tot atâtea - 7,2 milioane - e drept, perioada fiind mai lungă (24 de ani, față de 9). În anii 1981-1989 au fost mai multe avorturi decât nașteri pe teritoriul României! Și e vorba doar de cele oficiale, fără a se putea estima câte erau făcute în clandestinitate, în acei ani.
Desigur, în lipsa unor alternative contraceptive, care astăzi sunt la îndemână, atunci s-a ajuns și la reale drame și tragedii personale, pe care nu le negăm și le deplângem. Ca și alte proiecte de dezvoltare din epocă, și acela a fost aplicat lamentabil, după nivelul rudimentar al conducerii.
Dar fără să existe o interdicție totală, cum se pretinde azi, România a ajuns la cea mai mare populație a ei din istorie: 23 de milioane. Asta chiar în condițiile în care minorităților germană și evreiască regimul le acorda privilegiul de a părăsi lagărul comunist, în mod voluntar, privilegiu pe care etnicii români nu îl aveau, nu puțini fiind împușcați la tentativa de trecere a Dunării.
În chiar primele zile ale Revoluției, noul regim condus de Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan și restul celor instalați pe micul ecran, a dat din nou o liberalizare totală a avortului. Rezultatul a fost 1 milion de avorturi în primul an, 1990.
De fapt, după actualii extremiști ai așa zisului feminism, nici aceea nu a fost totală, pentru că ei acum militează, prin alte țări, la dreptul de a ucide fătul până în clipa nașterii. N-am reușit să găsesc proiectul Oanei Cambera, să văd dacă există și modificări asupra termenului. Pentru că, dacă ea consideră că e „un drept al femeii”, logic n-ar trebui să pună niciun termen, din cele 9 luni. Dacă nu o face, nu văd cum argumentează în care din cele 9 luni acel „drept al femeii” ar dispărea și s-ar transforma într-un drept al fătului la viață.
N-am găsit nici cum au votat celelalte partide, din moment ce propunerea a trecut de o comisie. Sunt curios dacă a ridicat cineva problema apărării dreptului la conștiință al doctorilor, din toate clinicile