Dorian Furtună Filosofice

De ce oare o prioritate considerată de primă importanță e numită Prioritate 0? Zero... Adică Nulă... Zero e pustiu, e vid, e nimic, e loc gol, e inexistență. Acesta e cazul când retorica politică, de dragul accentuării la nesfârșit a unei idei, exagerează lucrurile până la aberație. ) Cifra 1 nu mai satisface, nu mai e prima, trebuie ceva care „o întrece”. Și apare 0! Matematic și logic, Prioritatea Zero înseamnă zero prioritate... ) Sau zero șanse? Sau acesta e mesajul adevărat, dar criptat?

Eram hegelieni și nu știam... )

Republica Moldova – unicul stat care nu știe exact dacă are nevoie de Independență sau nu. Un stat creat din start cu o dispoziție și pe o matrice a renunțării la propria sa existență, cu un popor care așa și nu știe exact ce identitate are. Nu cred că mai putem găsi asemenea anomalii istorice. Această independență aproape gratuit a fost obținută și gratuit poate fi cedată. Diferă doar vectorul geopolitic: cine și cui e dispus să o cedeze. De Ziua Independenței, felicitările celor mai mulți sunt cam false, lehamitea lor de așa țară e prea sinceră. Independența e privită de tot mai multă lume ca o povară, abandonarea ei – ca o soluție. Iată o realitate pe care preferăm să nu o recunoaștem.

În tot felul de întreceri fără sens trece pe neobservate viața...

Ce înseamnă să fii anarho-individualist? Înseamnă să admiți deopotrivă cinismul statului și ipocrizia societății. Pentru stat ești o resursă docilă și o sursă de plăți, pentru societate în ansamblu ești un străin printre mulți alții.

Ce epocă! Toate minciunile sunt promovate ca adevăruri, iar adevărurile consacrate se developează treptat ca falsuri și minciuni. Încă scepticii antici propuneau tehnica numită "epoche" -- suspendarea judecării, refuzul de a da verdicte, fiindcă totul este incert, nesigur, amăgitor, cu multe fețe. În cazul nostru, al celor neantrenați în scepticismul filosofic, cel mai cu minte e să nu ne implicăm în polemicile interminabile ale acestei lumi rătăcite. Dacă există o polemică, e probabil că fiecare parte are dreptatea sa și, totodată, fiecare parte în ceva greșește. Noi nici măcar nu avem siguranța absolută că lumea în care trăim e reală... Cu ce te ocupi într-un asemenea haos? Cu organizarea modestă a umilei tale vieți, în care real și autentic e doar ceea ce te reprezintă în gânduri și simțiri.

AI deja a început cucerirea lumii. A început din punctul cel mai vulnerabil și mai de perspectivă -- mintea copiilor. Noi, maturii, avem încă reflexele vechi pentru a rezista, însă copii își formează reflexele și gândirea cu ajutorul stăpânului lor din viitor.

Intersecții, răscruci de drumuri, dileme, alegeri și decizii pe care le-am luat pentru o direcție sau alta în viață. Condiția noastră de azi depinde de un moft aparent nesemnificativ din trecut și putea fi cu ușurință alta dacă la una dintre acele răscruci am fi luat o decizie de alternativă. Cel mai curios film dramatic, romantic, un thriller, o comedie sau un horror e acel în care ne-am putea vedea scenariile posibile de viață, dar neînfăptuite.

Înțelegem direct de la Sofocle, fără interpretarea inadecvată și chiar vulgară a lui Freud, că incestul lui Oedip a fost accidental, a fost dictat de blestemul sorții sale, iar Oedip a trăit deopotrivă repulsie și oroare de la conștientizarea acțiunilor sale. Să avem în vedere și faptul că Sofocle a dezvoltat subiectul în alte două tragedii – „Oedip la Colona” și „Antigona” –, în care accentuează suferințele suportate de eroii săi, cauzate de descoperirea actului incestuos și a paricidului; Freud însă, potrivit unor surse , n-a ținut cont de aceste nuanțe și dezvoltări narative, mărginindu-se fie cu o lectură superficială a piesei Oedip rege, fie numai cu vizionarea spectacolului pus pe scena teatrului, din care a extras o interpretare strict personală, conectată la fantezii infantile și la o imaginație psihanalitică. --- fragment din cartea „Primordialismul etnic”, despre etnicitate, etnogeneză, endogamie și identitatea de grup (în pregătire pentru publicare).

Eroarea lui Freud în privința lui Oedip. Și acum avem toate temeiurile să punem sub semnul întrebării teza vestită a lui Sigmund Freud, care considera că între părinți și copii există o pasiune și o atracție sexuală inconștientă. După Freud, această atracție lăuntrică poate fi atât de puternică, încât a trebuit să fie interzisă prin norme morale severe, a trebuit să fie tabuizată și reprimată, creându-i individului un motiv de frustrare și de învinovățire pentru dorințele sale necuviincioase. Am auzit cu toții despre complexul Oedip, formulat de Freud pentru a-și argumenta ipoteza sa psihanalitică. Numai că, de fapt, cea mai celebră ipoteză a lui Freud pare a fi și una dintre cele mai eronate. El s-a inspirat din tragedia omonimă a lui Sofocle, „Oedip rege”, interpretând-o de o manieră absolut frivolă și denaturând însăși esența fabulei. Dacă citim tragedia lui Sofocle, ne vom convinge că lucrurile stau altfel decât a încercat să le prezinte Freud. În tragedie, tânărul Oedip primește prorocirea că va comite o necinstire față de părinții săi; speriat să audă asta, el a plecat de acasă, cât mai departe de părinții săi adoptivi (despre care credea că sunt părinții lui naturali și pe care voia să-i protejeze de rele). Însă, printr-o înlănțuire de împrejurări, s-a întâmplat că Oedip l-a întâlnit pe tatăl său biologic (pe care nu-l știa drept tată), a intrat în conflict cu el și l-a omorât, apoi a întâlnit-o pe mama sa biologică (ea fiind regina unei cetăți unde el fu întâmpinat ca erou), cu care s-a cuplat, neștiind și neimaginându-și că aceea putea fi mama lui și nici ea nu-și putuse imagina așa ceva. Toate acele fapte – și paricidul, și incestul – au fost comise fără ca Oedip sau părinții lui să știe că ei sunt rude, că sunt fiu, tată, mamă... Examinând piesa lui Sofocle, vom identifica mai multe versuri în care este subliniată ignoranța lui Oedip față de cine sunt adevărații lui părinți. Astfel, după ce nelegiurile au fost comise, prorocul Tiresias îi reproșează la un moment dat: „Tu, făr’ s-o știi, cu cei de-un sânge te-ai legat. Ce rușinos!”. Dar, la acea etapă, Oedip încă nu înțelege aluziile, el încă nu știa ce a comis și împotriva cui. Iar în dialogul cu un vestitor venit din cetatea părinților adoptivi, Oedip declară că nicicând nu se va întoarce la părinții săi (pe care îi considera naturali, neștiind că ei, de fapt, l-au adoptat). Și când vestitorul îl întreabă: „Te temi să cazi cu-ai tăi părinți în vreun păcat?”, Oedip îi răspunde cu hotărâre: „Bătrâne, da! Mereu mă chinuie-acest gând”. Vedem deci că tânărul nu numai că nu avea gânduri incestuoase, oricât de ascunse, ci, speriat de prorocirea grea, făcea totul pentru a evita înfăptuirea ei, se ținea departe de cei pe care-i considera părinți. Într-un sfârșit, când Oedip descoperă ce a săvârșit – omorul tatălui și căsătoria incestuală cu mama sa, care i-a născut și patru copii –, el trăiește o suferință sfâșietoare și o rușine de nedescris; luând un ac de prins hainele, își sparge în disperare ochii, ca să orbească și să nu mai vadă lumea asta, care a conspirat atât de dur împotriva lui; iar mama sa, aflând cu cine a împărțit patul, își pune capăt zilelor prin spânzurare. Sofocle redă strigătul regelui, cel supărat pe soartă, pe zei și pe sine: „Duceți-mă grabnic de-aicea, departe De-aceste meleaguri! Duceți-l Pe-acest blestemat cum nu-i altul pe lume, Că grele păcate m-apasă. Ca mine de zei dușmănit nu e nimeni.” (...) „Și, vai, zămislit-am eu însumi Copii cu aceea ce însăși m-aduse Pe lume! De-o fi vreo năpastă Mai grea decât însăși năpasta, ea, ție, Oedip, îți fost-a ursită!”

Am dat-o în tipar. E un volum de 600 de pagini, compus din 10 capitole mari (fiecare divizat în 6-7 subcapitole) și cu peste 1200 de surse bibliografice. Am lucrat la această carte foarte mult timp; primele rânduri le-am scris încă în anul 2008. Apoi, cu pauze, am tot adunat materialele necesare, am formulat idei, am pus pe hârtia calculatorului descrieri, teorii, explicații și exemple din Antichitate sau moderne despre fenomenul etnic. Am venit cu propriile ipoteze și revelații. În Cuvânt-înainte am dat o lămurire mai desfășurată și despre titlu, și despre conținutul cărții și despre importanța ei științifică. Aici nu voi extinde subiectul. Am numit-o în sinea mea „cartea fără cititori”, fiindcă îmi dau seama că extrem de puțină lume mai citește azi volume de teorie a etnogenezei și de psihosociologie identitară. Azi nu aș mai începe lucrul la o asemenea carte. Dar fiindcă l-am început într-o perioadă mai romantică -- în 2008 --, m-am simțit dator față de această carte, dator să o scriu până la capăt.

O dramă demografică anunțată. Într-un text publicat în anul 2016, am avertizat că noi, ca popor, alunecăm spre un colaps demografic: potrivit unor prognoze sociologice lansate la acea vreme, se anunța că până în 2050 populația țării se va reduce cu 1 milion de oameni, ceea ce reprezintă peste o treime(!) din numărul populației de nici 3 milioane, iar către anul 2130, populația Republicii Moldova se poate reduce aproape în jumătate, ajungând la 1,5 milioane persoane. Și am mai afirmat atunci că un teritoriu ca al nostru, secătuit demografic, devine foarte atractiv pentru acele populații din străinătate care trăiesc în densitate înaltă și au o natalitate pozitivă. Aproape ca în legile fizicii, densitatea înaltă creează presiune şi contribuie la distribuirea maselor de indivizi în regiunile slab populate – este vorba despre un fenomen pe care l-am întitulat „osmoza demografică”. Și iată că realitățile mai recente confirmă, cu părere de rău, acele predicții; iar Republica Moldova a ajuns, între timp, la o populație de 2,4 milioane de oameni (față de peste 4 milioane în anii 1980), cu un spor natural negativ, cu un exod masiv al tinerilor, cu un flux tot mai vizibil de imigranți care provin din regiuni asiatice și cu lipsa vreunei strategii viabile de refacere demografică. „Să ne întrebăm, realist, cine va ocupa demografic Republica Moldova, care în o sută de ani va avea doar 1,5 milioane de moldoveni” – asta am scris îngrijorat în acel text, publicat în 2016, și se pare că, în prezent, înțelegem mai clar și printr-o optică mai sumbră care ne pot fi perspectivele ca țară, teritoriu și popor… https://point.md/ru/novosti/obschestvo/moldovenii-pe-cale-de-disparitzie-cine-ne-va-ocupa-tzara/

Spiritualitatea nu iluminează; ea oferă alinare... Și alinarea e întemeiată nu pe iluminare amară, ci pe falsuri dulcegi.

Let's confirm you are human. Nu e departe vremea cănd întrebarea asta va ieși din online și va intra pe scena relațiilor din viața reală. Ne vom întreba între noi dacă suntem... oameni. Și nu sunt convins că acesta trebuia să fie rezultatul celor aproape zece mii de ani de civilizație umană. Poate că progresul încetează să fie benefic după ce depășește o anumită frontieră tehnologică...

Tik-Tok ne arată cu ce se ocupă oamenii care n-au cu ce se ocupa...

Am citit "Odiseea", prima dată, cu vreo 35 de ani în urmă. După care am tot citit interpretări filosofice la Homer. Din acest motiv, nu mă grăbesc să comentez filmul lui Nolan. Să o facă cei care au descoperit Odiseea mai ieri, pe ecran, și au devenit subit experți și pe tema asta... )

Bunicii mei au fost stoici în versiune hard, fără să cunoască pic de teorie. Ei au aplicat principiul "rabdă și rezistă" intuitiv, din educația primită și, mai ales, sub presiunea unor circumstanțe greu de imaginat azi. Pseudostoicii din prezent, docți în teorie și cu câteva ghiduri de filosofie stoică citite, ar ceda psihologic și existențial la primele provocări ale sorții similare celor de acum un veac. Stoicismul acum se reduce la savurarea unor citate de Epictet, Seneca sau Marc Aureliu la cafeluța de dimineață, ca pregătire pentru ora din trafic...

Orbii din născare nu suferă de schizofrenie. Mintea lor nu produce amăgiri și fantezii aberante. De ce? Fiindcă nu a fost hrănită cu stimulii și cu iluziile lumii vizibile. Mintea orbului nu se amăgește pe sine și nu decade schizofrenic fiindcă nu a fost setată psihic să se supună joculului imaginilor... Cei care orbesc mai târziu, după contactul vizual cu lumea în copilărie, nu mai au ciudatul privilegiu de a se proteja sigur de ivirea schizofreniei. Mintea lor a fost afectată deja de virusul iluziei lumii fenomenale.

Lumea din jur există numai ca decor, ca omul să uite pentru o vreme că mereu a fost și va fi singur în ființarea sa. Când închidem ochii, revenim la acea stare originară și crudă a existenței reale -- de conștiință solitară...

„Lumea modernă nu are altă soluție decât Judecata de Apoi”. (Nicolás Gómez Dávila, filosof columbian). E o constatare tragică, fiindcă, în asemenea caz (dacă admitem că nicio Judecată de Apoi nu va veni), decadența lumii moderne și autodistrugerea nu au cale de salvare. Desființarea omenirii va fi fără ecou.