Sergiu Badan

O replică despre cazul Râşcani! „Nu mai expuneți.” „Lăsați, că se ocupă poliția.” „Ce rost are să mai vorbim?” Le-am citit pe toate sub postările despre cazul de la Râșcani. Și m-a apucat o furie pe care nu o mai pot ține în mine. Să lăsăm în pace? Pe cine, mai exact? Lucrez de ani buni ca psihoterapeut. Am stat față în față cu oameni care au fost umiliți în grup când erau adolescenți și care la 30, la 40 de ani încă se trezesc noaptea cu inima în gât. Știți ce îmi spun aproape toți? Nu „m-au bătut”. Îmi spun „și nimeni n-a zis nimic”. Asta doare cel mai tare, peste ani. Nu pumnul. Tăcerea celor care erau acolo și au ales să se uite. Așa că nu, nu ne convingeți că e mai bine să tăcem. Am văzut prea bine ce face tăcerea. Nu protejează victima. Protejează agresorul. Violența de grup se hrănește din liniștea celor din jur, iar fiecare martor tăcut îi transmite celui care lovește un singur mesaj: „Poți.” Un băiat a stat legat de copac trei ore. Trei ore. Nu cinci minute de nebunie, nu o scăpare. Trei ore în care oricare dintre cei de acolo putea să zică „gata, ajunge”. N-a zis nimeni. Au scos telefoanele. Au râs. Și să nu-mi spună nimeni că cel cu telefonul în mână „doar a fost acolo”. Martorul nu e neutru. Cel care râde, filmează sau se uită în altă parte face parte din agresiune. Pentru mine, asta ar trebui să ne țină treji pe toți, mai mult decât cablul și țigările: că printre ei nu s-a găsit unul singur care să se oprească. Și acum vine cineva și îmi spune că nu e frumos să vorbim despre asta. Frumos pentru cine? Cui îi e incomod? Băiatului ăluia sigur nu-i e mai ușor dacă noi ne prefacem că n-a fost nimic. Singurii pe care îi ajută liniștea noastră sunt cei care au făcut-o și cei care o vor mai face. Vreau să fiu foarte clară, ca să nu mi se răstălmăcească vorbele: a vorbi despre caz nu înseamnă a da share la declarația lui cu toate detaliile intime, ca să ne scandalizăm la cafea. Asta e a doua umilire, făcută de data asta de noi. Eu vorbesc despre mecanism. Despre cum ajunge un grup de tineri să creadă că se poate. Și despre cum îi învățăm pe ai noștri să fie cel care spune „stop”. Pentru că se poate învăța. Curajul ăsta nu vine din naștere. Un copil nu știe singur că a lua apărarea cuiva nu e trădare, că a-i spune unui adult nu e „turnătorie”, că a ieși din grup e uneori cel mai omenesc lucru pe care îl poți face. Asta i-o spunem noi. Acasă, la masă, la școală, de o sută de ori. Sau nu i-o spunem niciodată, și atunci învață exact opusul: că e mai sigur să râzi cu cei care lovesc decât să fii următorul. Și vă mai spun ceva: de cele mai multe ori, un singur martor care zice „stai, ajunge” e suficient ca totul să se oprească. Unul. Agresorii au nevoie de public. Când publicul se rupe, spectacolul se termină. Am trei copii. Nu mă rog doar ca ei să nu fie niciodată în locul băiatului legat de copac. Mă rog să nu fie niciodată cei care țin telefonul. Și pentru asta nu mă rog doar. Vorbesc cu ei. Vorbim despre aceste cazuri nu pentru senzațional. Vorbim ca să nu mai existe următorul. Cine vă cere să tăceți nu vă protejează copiii, ci propriul confort. Iar dacă vă deranjează că vorbim, poate întrebarea nu e de ce vorbim noi. Poate întrebarea e de ce vă e atât de comod să tăceți. Eu nu tac.