RoExit - Canal Informare

În 1878, portul Constanța avea 200 de metri de dig și 4 hectare de incintă - în 1909, când Carol I tăia panglica inaugurală, devenise unul dintre cele mai mari porturi ale Europei, cu silozuri de 45 de metri înălțime care dominau orizontul Mării Negre. Povestea începe cu două mii de ani în urmă, când grecii au fondat aici un centru de schimb comercial pe care l-au numit Tomis. Poetul Ovidius, exilat la Tomis de împăratul Augustus, a descris în Tristele și Ponticele un loc aspru, bătut de vânturi, la marginea lumii civilizate. Portul cunoaște apoi o perioadă prosperă sub romani, iar orașul preia numele împăratului Constantin. Secole de stăpânire otomană au transformat Constanța într-un mic port numit Küstendge. În 1857, autoritățile turcești au concesionat construcția portului și a căii ferate Cernavodă-Constanța companiei engleze Danube and Black Sea Railway. Englezii au ridicat un far genovez pe stânca din colțul sud-estic și au tras primele șine, dar portul rămânea modest. Totul s-a schimbat pe 14 noiembrie 1878, când Dobrogea a intrat oficial în componența României. Carol I a văzut imediat potențialul strategic al locului. Un port la Marea Neagră putea transforma România dintr-o țară agrară închisă într-o putere comercială cu acces direct la rutele maritime internaționale. Lucrările de construcție și modernizare au început oficial pe 16 octombrie 1896, după proiectul inginerului I.B. Cantacuzino. Trei ani mai târziu, în 1899, Carol I l-a numit pe Anghel Saligny - constructorul podului de la Cernavodă, cel mai lung pod din Europa la acea dată - director al lucrărilor Portului Constanța. Saligny nu venea cu mâinile goale. Între 1884 și 1889, la Brăila și Galați, construise în premieră mondială silozuri din beton armat. Era o tehnologie pe care nimeni nu o mai încercase pentru depozitarea cerealelor. La Brăila, magazia de cereale avea 120 de metri lungime și 30 de metri lățime, cu 336 de silozuri individuale și o fundație care cobora la 9,5 metri adâncime. Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ce însemna să construiești un port modern pe un țărm aproape gol, cu tehnologiile de la începutul secolului XX. Fiecare dig, fiecare cheie, fiecare siloz era o provocare inginerească într-o epocă fără excavatoare hidraulice sau macarale cu motor. La Constanța, Saligny a aplicat tot ce învățase. Împreună cu arhitectul Petre Antonescu, a proiectat patru silozuri și un uscător de cereale. Clădirile aveau 44,6 metri înălțime - echivalentul unei construcții cu 16 etaje - și înglobau cele mai noi tehnologii ale vremii, inspirate de arhitectura zgârie-norilor americani. Fiecare siloz cuprindea 250 de compartimente din beton armat, cu o capacitate totală de circa 30.000 de tone de cereale. Compartimentele fuseseră gândite cu un diametru calculat precis astfel încât bobul de grâu să nu se spargă nici la impactul cu pereții, nici în timpul depozitării. Debitul practic al unei magazii era de 125 de tone pe oră la primire și 200 de tone pe oră la predare. Estacadele suspendate la 23 de metri deasupra nivelului mării permiteau încărcarea simultană a mai multor nave. Pe 27 septembrie 1909, în prezența regelui Carol I și a familiei regale, portul Constanța a fost inaugurat oficial. La acea dată, avea un dig de larg de 1.377 de metri, digul de sud de 1.497 de metri cu farul roșu, mii de metri de cheiuri, silozuri monumentale și cale ferată. Suprafața platformei portuare ajunsese la 119 hectare. Două zile mai târziu, vaporul Iași încărca primul transport de cereale pentru export. Te-ai întrebat vreodată cum a reușit România să devină unul dintre cei mai mari exportatori de cereale din Europa la începutul secolului XX? Răspunsul stă în viziunea lui Carol I și în geniul lui Anghel Saligny. Grâul din toată Câmpia Română era adus pe calea ferată la Constanța și de acolo pleca pe nave spre piețele internaționale.

Marea Britanie declara ca va rationaliza benzina.

În 1981 când s-a decis plata integrală a datoriei, aceasta era de circa 10 miliarde dolari și România avusese în 1980 un Produs Intern Brut de 53,6 miliarde dolari. Așadar, datoria externă reprezenta 18,65% din PIB. Astăzi datoria externă ar putea fi de circa 62% din PIB după ce anul trecut ajunsese la 60%, maximul permis de Tratatul Uniunii Europene. Dragi prieteni, criza pornită din Iran în 1979 a declanșat evenimente care au marcat România poate mai mult decât al doilea război mondial. A provocat austeritatea din anii ‘80 care a culminat cu răsturnarea lui Ceaușescu în 1989, care la rândul ei a dus la “tranziție” și la tot ce a urmat de atunci. Criza pornită tot din Iran în 2026 este mult mai gravă decât cea din 1979 și în plan global, dar și ca efect asupra României, care este mult mai vulnerabilă decât atunci. Mai am încredere în Bunul Dumnezeu, care sigur nu va lăsa țărișoara noastră. George Scarlat RoExit – Canal informare RoExit - Inscriere

România ajunsese într-o situație dramatică. Băncile comerciale creditoare reunite în Clubul de la Paris au refuzat reeșalonarea datoriei României. Pentru a face plăți curente externe, Banca Română de Comerț Exterior redenumită Bancorex se adresa zilnic pentru împrumuturi pe termen scurt celor 2.000 de bănci corespondente din lume, care văzând acest comportament au sesizat că “miroase a sânge” și au început să pretindă dobânzi ucigătoare. Fiind încolțit, Ceaușescu s-a adresat FMI cerând un împrumut care să îl ajute să reeșaloneze datoria României și să fie purtător de dobânzi mai mici decât la domnul Nuțu Cămătaru. FMI a pus condițiile sale standard. Austeritate, tăieri, liberalizarea prețurilor, concedieri samd. România era țară socialistă și inflația și șomajul pe care le-ar fi adus măsurile cerute de FMI erau considerate de regimul comunist “racile” ale capitalismului. Pe lângă aceasta, Ceaușescu s-a temut că aplicând “rețeta” FMI își va pierde sprijinul popular, putându-se ajunge chiar la revolte. În acel an, 1981, confruntarea dintre sindicatul liber “Solidaritatea” și regimul comunist polonez era în toi. Însă după cum se știe, Ceaușescu de ce s-a temut, tot nu a scăpat. Rămas fără soluții, fără nicio ieșire, Ceaușescu a recurs la ultimul lucru pe care îl mai putea face și anume a decis plata integrală a datoriei externe, ceea ce a și reușit, până în aprilie 1989, însă cu un preț foarte greu. Populația României a trecut prin suferințe grele și Ceaușescu a ajuns la zidul cazărmii din Târgoviște. Istoria se repetă. Atacul SUA și Israel urmat de blocarea Strâmtorii Ormuz de către iranieni a creat panică pe piețe. Pe 27 februarie, cu o zi înainte ca primele rachete și bombe să lovească Iranul, barilul de petrol era de 73 dolari pe piețele internaționale, iar acum a ajuns la circa 100 dolari, oscilând în funcție de evenimentele din Golful Persic. Însă nu au trecut nici două săptămâni de la începutul războiului. Mai este încă petrol în stocuri, mulți jucători din piață speră că poate se termină repede conflictul etc. Să nu uităm însă că după șocul revoluției islamice din 1979, agonia României a durat doi ani, de la căderea șahului și până la decizia lui Ceaușescu de a rambursa integral datoria externă în toamna lui 1981. Deja astăzi în România prețul motorinei urcă spre 10 lei litrul. Mie mi-e frică de ce va fi peste două săptămâni, darămite peste doi ani. România anului 2026 este cu mult mai vulnerabilă decât în 1979/1981. Atunci producția internă de petrol era de 14 milioane tone/an și capacitatea de rafinare a celor 10 rafinării era de 35 milioane tone/an, iar în 2026 producția internă este de numai 2,4 milioane tone și unica rafinărie care mai funcționează, cea de la Brazi, are o capacitate de 2,4 milioane tone. În 1979/1981 producția anuală de gaze a României era de 30 miliarde metri cubi, pe când în anul 2025 era de nici 5 miliarde metri cubi. Este adevărat că și consumul este mai mic, pentru că “am scăpat” de industrie. Adică operație reușită, dar pacientul e mort! În plus, în 1979/1981 producția de petrol și gaze era în mâini românești, pe când în prezent este controlată de entități străine. 1979 inflația a explodat în SUA și s-a întins în lume din cauza crizei din Iran. În 2026 coaliția la putere în România a reușit să “producă” cea mai mare inflație din Europa înainte de criza din Iran și ce e mai rău abia acum începe. În anii ‘80 nu exista inflație în România. Prețurile fixe din comunism goliseră rafturile magazinelor, dar măcar economia era scutită de acest stres suplimentar. În anii ‘80 România a putut să ramburseze datoria externă pentru că balanța comercială înregistra excedent anual, chiar și cu prețul înfometării populației. Însă în prezent coaliția a reușit să facă cel mai mare deficit comercial din Europa, de 30 miliarde euro anual. De unde vom plăti datoria externă? Probabil guvernul va face ce știe, adică se va împrumuta ca să plătească, urmând să plătim dobândă la dobândă.

1979 și 2026: Tsunami iranian revine peste România Coșmarul anilor 1981-1989 cu penuria de alimente, benzină și altele a fost provocat de izbucnirea revoluției islamice din Iran din 1979 și în 2026 tot din Iran s-a declanșat tsunami care ne va mătura, pentru că România este mult mai vulnerabilă decât atunci. Ceaușescu a profitat de relația excelentâ cu SUA, pe care o întreținuse prin președinții Nixon, Ford și Carter și cu Henry Kissinger, care fusese sfătuitorul lor, pentru a obține finanțări necesare creării industriei și infrastructurii în România. Mai întâi România a devenit primul stat comunist membru FMI, pentru că altfel nu putea obține credite de la Banca Mondială. În negocierile cu Banca Mondială Ceaușescu a reușit o performanță în premieră, pentru că până atunci Banca Mondială finanța doar proiecte de infrastructură, ori Ceaușescu având sprijin politic de la Washington, a reușit să obțină bani pentru construcția de obiective industriale. Pentru că România avea acord cu FMI, se califica să ia credite și de la băncile comerciale străine. Bineînțeles, Moscova îl acuza pe Ceaușescu de trădare, pentru că s-ar fi vândut imperialiștilor occidentali. Banii au fost investiți imediat și România înregistra creșteri economice uimitoare. În 1975 creșterea PIB a fost cea mai mare din lume, de 14%, mai mare decât a Chinei în anii 2000! Istoria a fost rescrisă după 1990 din perspectivă ideologică și s-au impus clișee cum ar fi că industrializarea a fost “forțată”, deși așa s-a întâmplat în toate țările lumii. Nicăieri industrializarea nu a fost “spontană”. Vă recomand în acest sens volumul “Economia mondială. Drumuri și etape ale modernizării”, de fostul premier Radu Vasile, care mi-a fost profesor de “Istoria economiei” în facultate. S-a mai spus că planul lui Ceaușescu a fost greșit, pentru ca ar fi făcut o industrie “energofagă” și necompetitivă, care producea pe stoc, nereușind să exporte, motiv pentru care se exportau alimente pentru plata datoriei externe. Nimic mai fals. Industria siderurgică, a aluminiului, petrochimia, sunt “energofage” în toată lumea, pentru că acesta este procesul tehnologic. Cuptorul Siemens-Martin de la Sidex Galați consuma tot atâta energie cât cuptorul de la U.S. Steel din Pennsylvania, iar aluminiul se producea prin electroliză și la Slatina și la Pechiney, în Franța. Rafinăriile de la Pitești și Năvodari erau de ultimă generație tehnologică atunci când au fost construite. Nu erau mai “energofage” decât rafinăriile lui SHELL sau British Petroleum, de exemplu. Produsele de export ale României, oțel, îngrășăminte, carburanți, aluminiu etc erau mărfuri cotate la burse, se tranzactionau într-o secundă, de unde “producție pe stoc”? În 1979 revoluția islamică din Iran l-a înlăturat pe șahul (împăratul) Iranului Mohammad Reza Pahlavi, cu care Ceaușescu se împrietenise încă de la preluarea puterii, în 1965, deși șahul era aliatul SUA. Punctual, a fost o lovitură pentru România deoarece tocmai atunci se finaliza rafinăria de la Năvodari, redenumită Petromidia, făcută special pentru țițeiul fără sulf din Iran și care trebuia să vândă produsul finit, carburanții, în Turcia. Însă Petromidia era cel mai mic necaz al României provocat de criza din Iran. Revoluția a dus la scăderea exportului de petrol al Iranului, care atunci fusese primul exportator mondial. Panica a cuprins piața și prețul barilului de petrol a sărit instantaneu de la 13 dolari la 39 dolari! Explozia prețului la petrol a provocat creșterea prețurilor în SUA, adică inflația. Noul venit la conducerea rezervei federale americane, Paul Volcker, a considerat că trebuie să pună frână inflației scumpind creditele și a majorat incredibil dobânda la dolar. De unde când lua Ceaușescu împrumuturi în 1976 dobânda la dolar era 5,8%, în 1981 când a bubuit criza în România, dobânda la dolar ajunsese pe la 18,5% cu un vârf în 1982 de vreo 21,5%! Dragi prieteni, spre comparație, la împrumuturile acordate domnul Nuțu Cămătaru dobânda era de 20%!

Romania sub ocupatie. RoExit!

Dezvaluiri importante: https://www.youtube.com/watch?v=UaOH0bPEYuk

Cum politicile UE sunt inpredictibile, mâine vor veni cu o Directivă în care țările care au solul încărcat cu CO2, să nu mai aibă voie să cultive produse agro-alimentare, sau vreo altă nebunie! La un moment dat aceste aberații trebuiesc tăiate din rădăcină, dar cu cine? RoExit – canal informare RoExit - inscriere

A fost distrus, aproape în totalitate, sistemul de irigații (construit prin îndatorarea dureroasă de la Banca Mondială - 4.000.000 ha.!), pentru a cărui plată românii au contribuit zeci de ani; au fost abandonate programele de combatere a eroziunii solului, de îndiguiri și desecări, dar și cele de irigații în curs (canalul Siret-Dunăre sau București-Dunăre). Întreaga economie națională a fost, pur și simplu, pulverizată și lăsată fără nicio logică structurală. Care sunt consecințele asupra populației, derivate din acest peisaj apocaliptic, desprins parcă dintr-un film S.F.? Treptat, România s-a transformat într-un paradis al multinaționalelor care controlează industria, agricultura, transporturile, construcțiile, comerțul, sectorul financiar-bancar etc. și care își promovează reglementări legale în interes propriu. Românilor le-au rămas întreprinderile mici și mijlocii - de fapt, microîntreprinderile; dintre cele aproximativ 500.000 înregistrate, peste 200.000 nu au niciun angajat! Românii au astăzi libertatea să se ocupe de economia și afacerile de subzistență (avem și industrie de subzistență, nu doar agricultură!) și construcții și transporturi și alte servicii de subzistență, pretinzând că acționăm pentru dezvoltare inteligentă, inovativă și durabilă. Nimic nu este mai durabil decât subzistența, aceasta este strategia noastră națională, după ce am făcut praf marile companii. Brandul României este subzistența, atât în interiorul țării, cât și pe celelalte piețe ale muncii, unde lucrează cetățenii români. Nici după peste 30 de ani, clasa politică - veritabil detașament al legiunii străine, terminatorul României moderne, nu a realizat importanța unei reglementări prin care salariații să-și investească o parte din salariu în compania proprie. Întreaga economie putea fi salvată prin participarea financiară a salariaților, printr-o reglementare prin care salariile reinvestite să fie scutite de impozite și contribuții. A existat, în toți acești ani, un fir roșu care să lege zecile de guverne ce s-au perindat pe la Palatul Victoria, de un proiect minimal, coerent, de dezvoltare? Firește că nu a existat! Zi de zi, guvernele și clasa politică s-au ocupat numai de FURTURI și protejarea așa-zișilor investitori strategici, prin scutirea de impozit pentru profitul reinvestit, și nu de promovarea facilităților destinate salariilor reinvestite. Investitorii nu ar fi trebuit să primească niciun sprijin în România, pentru a-i plăti pe angajații români cu salariul minim sau pentru a-I angaja la negru, din rațiuni de competitivitate. „ Veniți în România, că vă garantăm sclavia pe bani puțini și vă mențineți competitivitatea!". Acesta a fost, în esență, programul de guvernare dupa ‘90. La conducerea țării au fost „aleși” cu puternică susținere externă, doar acei conducători vulnerabili ca cinste și corectitudine (vezi BĂSESCU, IOHANNIS, CÂȚU, etc.) Nu voi intra în detalii tehnice sau de politică Comunitară a Green Deal, dar vreau doar să pun în evidență un aspect hilar. Pe de-o parte, România la imboldul UE a decis să-și depoziteze gazele naturale în Ucraina, iar pe de altă parte s-a angajat în urma aceluiași imbold, să depoziteze geologic 20% din cantitatea de CO2 Europeană. Asta se face injectănd CO2-ul captat din industrie, în roci poroase geologice. Se pare că noi avem cele mai bune "găuri în pământ" pentru acest lucru. Cum din 1990 și până în 2022 producția României de CO2 a scăzut cu peste 77%, evident pentru că nu mai avem industrie, se pune întrebarea de unde luăm 9 milioane de tone pe an de CO2, pentru stocare, acești 9Mtpa reprezentând cota impusă României de către UE, cotă agreată fără comentarii de briganzii politici români! Răspuns: din import! Din importul din UE! Subiectul nu este dezbătut public, pentru că îi doare și pe ei, dar și pe noi în cur, însă subiectul merită toată atenția. Devenim astfel la nivel statal o groapă de deșeuri considerate toxice. Că știam de mult că România era groapă de gunoi a Occidentului, este o realitate, dar asta nu justifică reglementarea legală a acestei situații.

Pe de altă parte, ați observat că nici distribuția gazelor nu mai este a noastră. Cine măsoară producția? Cine măsoară distribuția? După 1990, s-a schimbat peisajul industrial. S-a creat o falie între marea și mica industrie. De ce s-a întâmplat acest fenomen? Au venit „sfaturi" de la competitorii noștri europeni: faceți IMM-uri (întreprinderi mici și mijlocii), dați afară muncitorii din marile uzine, închideți mamuții industriali, produceți kit-uri, componente, nu produse integrale, faceți cabluri, radiatoare, sisteme de frânare și anvelope, nu locomotive și tractoare. Parcă intenționat, nu a existat o viziune politică de dezvoltare, ci doar una pentru distrugere; Guvernanții și-au îndeplinit misiunea cu exces de zel. Nu mă poate convinge nimeni pe mine că nu a fost totul pe bază de program, o teorie a conspirației. UE a fost creată pe baza Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului. Deci, România nu putea să intre în grila europeană cu industria ei siderurgică, de 14 milioane tone de oțel. A trebuit lichidată, ca un „bonus" pentru admiterea în UE. Care au fost primele mari greșeli istorice ale politicienilor, în urma cărora s-a dat startul la jaful național? Prima mare eroare a fost restituirea „părților sociale", o privatizare pe bani adevărați, începută surprinzător de Ceaușescu. FSN-ul a restituit acești bani, pentru a cumpăra bunăvoința oamenilor, chiar cu banii lor! Această măsură anti-economică, din cauza căreia fabricile și uzinele au rămas fără capital lichid, a condus, de fapt, la excluderea cetățenilor de la un drept de proprietate plătit cu munca lor; a fost o renaționalizare a unei părți a capitalului social, destinată ulterior și cedării controlului economiei către interese de grup, mai ales străine (măsură ce are ca autor același liberal ROMAN, provocând din februarie 90 hiperinflație, erau peste 8 milioane de salariați cu o medie a părților sociale de 2 salarii medii fiecare, care au fost plătite într-o lună, întreprinderile fiind obligate să facă credite bancare, adevărata justificare a găurilor negre). A doua mare eroare a fost privatizarea „de masă", fără proceduri și fără reguli de protecție a acționarilor minoritari; viitoarele certificate de acționar au fost cumpărate pe nimic, de cei care știau ce va urma. Atunci s-a spus că se privatizează numai 30% din capitalul societăților comerciale. S-a anunțat, totodată, că sectoarele strategice nu se vor privatiza. Dar au venit pe urmă FMI, Banca Mondială și societățile externe de consultanță, care au dictat, și guvernele au promovat controlul total, fără luptă şi fără niciun câștig, asupra întregii economii. Practic, economia națională a fost oferită pe tavă, fără nicio logică și fără a se spune, cel puțin, că este cadou sau pradă de război, celor care, chipurile, au făcut lobby pentru integrarea României în Uniunea Europeană. Fiecare program de guvernare anunțat a fost, de fapt, un program de „neguvernare", program de HOȚIE. A dispărut întreg sectorul industriei de textile, confecții, tricotaje (filaturi, țesătorii, fabrici de stofă și postavuri, întreprinderi de pielărie și încălțăminte, toate concepute într-un sistem integrat). A fost închis sectorul agroalimentar (36 de fabrici de zahăr, fabricile de ulei, de preparate din carne, de lapte și produse lactate, zeci de fabrici de nutrețuri combinate etc.). Nu mai există majoritatea fabricilor din industria lemnului și mobilei, din industria cimentului, a lacurilor și vopselelor, a medicamentelor, din sectorul construcțiilor de mașini, al exploatărilor miniere de feroase și neferoase, de cărbune etc. S-au desființat întreprinderile agricole de stat și cele de mecanizare a agriculturii, stațiunile de cercetări agricole și, în general, marea majoritate a institutelor de cercetare-proiectare. Au dispărut industria electronică, electrotehnică, de mecanică fină, optică, automatizări, etc. Baza națională de soiuri de plante și rase de animale a fost pulverizată. România nu mai are astăzi un pachet național de semințe, soiuri, hibrizi, de culturi cerealiere, plante tehnice, legume etc.

În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 țări din Europa. Mulți au uitat, alții n-au știut niciodată...✍️ Cum stătea România, din punctul de vedere al integrării economice cu țările dezvoltate, în 1989? În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 țări din Europa: • exista platforma Pipera, creată de francezi, unde se construiau calculatoare; • autocamioanele și autobuzele fabricate la Brașov și București erau sub brevete germane; • avioanele Rombac erau cumpărate de la englezi; - avioane de luptă și tancuri după licențe autohtone (fiind în topul țărilor cu export militar); • locomotivele de la Electroputere Craiova erau brevet elvețian; - elicoptere militare și civile după licențe din FRANȚA; • la Reșița se fabricau motoare de vapoare după licența Renk din Germania;👍 . centrala nucleară de la Cernavodă provenea din Canada. Putem spune, și nu suntem nostalgici, că începusem să ne integrăm acceptabil cu economiile mari ale lumii. România era a treia țară din lume, după SUA și Japonia, care fabrica anvelope gigant, pentru autobasculante de peste 110 tone. Doar două țări din lume făceau șuruburi cu bile: România și Japonia. Acestea se foloseau în industria nucleară și aerospațială. În 1990, liberalul Petre Roman a afirmat că industria românească era un „morman de fiare vechi". Ce am avut și ce am pierdut, domnule ministru? A fost cea mai nefericită declarație de politician de după 1989, care ne urmărește până azi. Referindu-se la industrie, că e de dat la fier vechi, fostul prim ministru Petre Roman dorea să spună lumii că întreaga economie a României comuniste nu merita doi bani. Ca să combatem această viziune, cităm date statistice la întâmplare, din diferite domenii: • România producea 14 milioane de tone de oțel în 1985; azi, doar 3 milioane; • producea 400.000 tone de aluminiu, azi produce pe jumătate; • în 1980 ieșeau pe poarta fabricilor 1.600 de excavatoare, niciunul azi; • ieșeau 71.000 de tractoare niciunul azi (am construit fabrici de tractoare în Egipt și Iran, care funcționează și acum, în timp ce în România au murit); • în 1984 fabricam 600 de vagoane de pasageri pe an, azi, niciunul. Cât despre vagoanele de marfă, construiam 14.000 de bucăți pe an; Azi, abia 800 (cel puțin 100.000 vagoane de marfă au fost tăiate și vândute la fier vechi în ultimii ani). În fine, produceam 144 de nave de tonaje diferite; azi, după cum se știe, nu mai producem niciuna. Industria sticlăriei e prăbușită. Industria cosmetica (săpun, deodorante, creme) a dispărut. Potrivit statisticii oficiale, după anul 2000, au fost exportate 50 de milioane de tone de „fier vechi" ,„deșeuri" de cupru, aluminiu și alte neferoase, în valoare de peste 10 miliarde de euro! Am exportat lemn brut, în valoare de peste 8 miliarde de euro, și alte produse brute (cereale, fructe, animale vii etc.) în valoare de alte 5 miliarde de euro! Ca cea mai ordinară țara COLONIALĂ! Prelucrarea acestora în România ar fi însemnat crearea a milioane de locuri de muncă! Practic, întreaga economie națională a fost oferită pe tavă, fără nicio logică! Amețitoare cifre... Cum stau lucrurile în domeniul petrolului? România producea 13 milioane de tone de petrol în 1970, și numai... 6 milioane azi. Diferența până la 34 milioane tone prelucrate de rafinăriile românești din fiecare an, provenea din importul de petrol (LIBIA, IRAK, IRAN, URSS, etc.) Suspect?! Cineva nu raportează corect. Nu am nicio încredere în această cifră, atât timp cât nu știu dacă toate sondele au contoare. Au contor, domnilor? Trebuie să plătească redevențe la tona de țiței brut, dar dacă scoți 8-10 milioane de tone și raportezi numai 6? Cu cât păgubești statul? Petrolul se scoate mult și se rafinează în alte țări. De aici, deduceți consecințele. Înainte de 1989, produceam 8,5 milioane de tone de motorină și acum mai producem doar doua milioane, produceam 10 milioane de tone de păcură și nu mai producem nimic; produceam 500.000 de tone de uleiuri minerale, azi, nimic.

Locotenentul Lloyd Herbert Hughes a continuat să zboare deasupra țintei deși avionul său, Ole Kickapoo, fusese lovit la doar 10 metri altitudine iar combustibilul curgea din rezervoare. A menținut cursul pentru ca bombardierul să-și lanseze bombele. Avionul s-a prăbușit în flăcări. Hughes a primit postum Medalia de Onoare. Locotenent-colonelul Addison Baker și maiorul John Jerstad, pilotul și copilotul bombardierului Hell's Wench, au condus grupul 93 direct asupra rafinăriei Columbia Aquila, deși avionul lor era deja în flăcări. Au fost doborâți după ce și-au lansat bombele. Ambii au primit Medalia de Onoare postum. Grupul 93 pierduse jumătate din avioane deasupra Ploieștiului. În total, cinci piloți au primit Medalia de Onoare, trei postum. A fost cel mai mare număr de Medalii de Onoare acordate vreodată pentru o singură misiune. Plus 56 de Cruci pentru Serviciu Distins și nenumărate alte decorații. Bilanțul: 53 de avioane doborâte. 310 aviatori morți, 108 capturați, 78 internați în Turcia. Din cele 177 de B-24 care decolaseră, doar 88 s-au întors la bază, majoritatea grav avariate. Americanii au numit-o Duminica Neagră, iar Ploieștiul a devenit cunoscut drept cimitirul bombardierelor. Iar rezultatul? Conform evaluării din septembrie 1943 a Enemy Oil Committee, nu fusese înregistrată nicio reducere a capacității globale de producție. Multe rafinării operaseră sub capacitate înainte de atac și și-au revenit în câteva săptămâni. Unele chiar au depășit capacitatea anterioară. Aliații nu au mai încercat niciodată un atac la joasă altitudine asupra apărării antiaeriene germane. Dar bombardamentele asupra Ploieștiului au continuat din aprilie 1944, de la mare altitudine. În 1944, Ploieștiul a trecut de la 100.000 de locuitori la doar 8.000. Antonescu a interzis fotografierea distrugerilor din oraș. O optime din case fusese lovită, o treime distrusă complet. Astăzi, într-un Ploiești liniștit, puține urme mai amintesc de ziua în care cel mai puternic atac aerian american din Europa s-a lovit de un mic oraș românesc care asigura combustibilul unui imperiu. Iar monumentul de la Corlătești, pe centura de est, marchează locul unde un proiectil românesc și un bombardier american s-au întâlnit la 30 de metri altitudine, omorând ambele echipaje în aceeași secundă.

Bombardarea Ploieștiului Piloții americani au repetat atacul timp de săptămâni pe machete construite în deșertul Libiei - iar când au ajuns deasupra Ploieștiului pe 1 august 1943, au trăit cea mai sângeroasă zi din istoria aviației americane. Ploieștiul era al treilea sau al patrulea cel mai apărat obiectiv din Europa controlată de Axă, după Berlin, Viena și Ruhr. Rafinăriile din jurul orașului produceau peste 8,5 milioane de tone de petrol pe an și asigurau aproximativ o treime din necesarul de combustibil al armatei germane. Fără petrolul românesc, mașina de război a lui Hitler ar fi rămas fără carburant în patru luni. Aliații știau asta. Ideea atacului a fost propusă de Winston Churchill la Conferința de la Casablanca. Credea că distrugerea rafinăriilor de la Ploiești ar fi lovitura decisivă care ar fi pus capăt războiului. Planificarea a fost încredințată colonelului Jacob E. Smart, care s-a bazat pe experiența unui raid din iunie 1942, când americanii întâlniseră puțină rezistență antiaeriană. A decis un atac în plin soare, dar la joasă altitudine, pentru a evita radarele germane. 178 de bombardiere B-24 Liberator cu 1.751 de militari au fost pregătite pe aerodromul din Benghazi, Libia. Fiecare avion transporta câte două tone de bombe și avea rezervoare suplimentare de 13.900 de litri de combustibil. Țintele erau nouă rafinării: Steaua Română, Româno-Americană, Concordia Vega, Astra Română, Unirea Orion, Columbia Aquila, Creditul Minier, Standard Petrol Block și Unirea Speranța. În deșertul libian, americanii construiseră replici ale rafinăriilor românești și desfășuraseră săptămâni de antrenament pentru misiune. Pentru a ridica moralul piloților deja demotivați de pierderile grele din Germania, armata îl trimisese special din Hollywood pe Tex McCrary, care prezentase un show incluzând un film provocator și anunțul că vor avea de-a face cu o țintă niciodată bombardată. Doar cei care au trăit acele momente pot înțelege cu adevărat ce a însemnat dimineața de 1 august 1943, când cele 178 de bombardiere s-au aliniat pe pista de decolare din Benghazi. Unul s-a prăbușit imediat după decolare, supraîncărcat. Au pornit 177. Formația a traversat Marea Mediterană și Adriatica, apoi Balcanii. Deasupra Bulgariei, trei grupuri de vânătoare bulgare au interceptat bombardierele. Dar adevăratele probleme au început deasupra României. Navigatorul formației de frunte a confundat Târgoviștea cu Florești, punctul de atac programat, și a virat prea devreme spre București. Unul dintre piloți a realizat eroarea și a rupt tăcerea radio pentru a corecta direcția. Elementul surpriză fusese pierdut. Iar bombardierele s-au apropiat dinspre sud, exact unde germanii își concentraseră artileria antiaeriană. Din cele 177 de bombardiere care decolaseră, doar 167 au ajuns deasupra Ploieștiului. Când s-au apropiat de oraș, apărătorii au dat drumul la ceața artificială și au ridicat baloanele de baraj. Aproximativ 300 de tunuri antiaeriene și 200 de avioane de vânătoare germane și românești îi așteptau. Avioane IAR 80 românești și Messerschmitt Bf 109 germane alergau printre masivele bombardiere, mitraliindu-le din toate direcțiile. Din cauza zborului la joasă altitudine, artileria grea de 105 milimetri nu a fost eficientă. Dar tunurile de 88 și cele de calibru mai mic au făcut prăpăd. Pe centura de est a orașului, bateria 86 comandată de căpitanul Istrate Corneliu a observat un B-24 zburând la foarte mică înălțime. Au deschis focul. Proiectilul a pătruns prin partea din față a avionului și a explodat în interior. Bombardierul avariat a mai zburat câteva sute de metri și s-a prăbușit direct peste bateria antiaeriană, omorându-i pe toți servanții tunului. Ambele echipaje, americană și română, au murit în același loc. Te-ai întrebat vreodată cum arăta cerul deasupra Ploieștiului în acea duminică de august? Bombardiere în flăcări, coloane de fum negru de la rafinăriile lovite, crengi și sârmă ghimpată aruncate de explozii ajungeau în interiorul avioanelor. Supraviețuitorii au povestit că zburau prin infern.

Rezultatul alegerilor din Coreea de Nord 2026: Victorie perfectă pentru Kim Jong Un. Potrivit rapoartelor citate de agenția de știri Yonhap, partidul aflat la guvernare Partidul Muncitorilor din Coreea și aliații săi au obținut 99,93% din voturi, câștigând toate cele 687 de locuri în Adunarea Supremă a Poporului.

Ministrul turc al Energiei, Alparslan Bayraktar, a anunțat la Paris că Turkiye intenționează să construiască opt reactoare nucleare la scară largă în Sinop și regiunea Tracia (Igneada), pe lângă cele patru unități aflate în construcție la CNE Akkuyu, a informat postul de televiziune de stat TRT Haber.

Sala Unirii este simbol al suveranității României. Este locul unde se desfășoară ceremoniile de depunere a jurământului de către membrii guvernului, unde se decorează și onorează cetățenii care au făcut ceva remarcabil pentru țară. Aici se primesc șefii de stat străini și se semnează documente internaționale de importanță strategică. Sala Unirii simbolizează identitatea națională. În sala asta a curs sângele celui considerat primul om din statul român. Oferirea de sânge este un ritual cu 3 semnificații: transfer de putere sau vitalitate, angajament sau promisiune irevocabilă, plată supremă pentru a obține protecție sau cunoaștere. Nu cred că e nevoie să explic prea mult. Vorbim despre un jurământ pecetluit cu sânge către entități cărora li s-a cedat puterea țării, cu promisiunea că România va face sacrificii de sânge iar entitățile vor proteja pe cei care au cedat. E simbolistica centrului puterii și simbolului suveranității României, pătat de sânge. O Românie care sângerează sau va sângera prin oștenii ei. Mai direct și mai scurt: am fost promiși drept carne de tun iar România va fi sacrificată. RoExit - canal informare RoExit - Inscriere