Strana ortodoxă

"Credinţa slăbeşte prin nădăjduirea în mintea proprie, prin făţărnicie şi iubire de sine. Cel ce voieşte să cugete despre adevăr fără să aibă luminare de sus nu face decât să se dedea la împreună-vorbiri şi certuri deşarte, să se abată de la calea care duce la dragoste (l Tim. 1,6-7). Din cugetarea la adevăr făcută înainte de vreme, în lucruri mai presus de ştiinţa cugetătorului, cu slavă deşartă, s-au născut eresurile, rătăcirile şi hulele împotriva lui Dumnezeu. Statornicia în mărturisirea ortodoxă a dogmelor de credinţă este hrănită şi păzită prin faptele credinţei şi neprihănirea conştiinţei. Cei ce nu au drept călăuză credinţa în faptele lor si strică neprihănirea conştiinţei prin abaterea de bună voie în păcat nu vor putea păzi în cuvenita curăţie şi dreptate ştiinţa despre dogme pe care o au: această ştiinţă, fiind ştiinţă despre Dumnezeu, cere neapărat curăţie a minţii, care e proprie numai celor cu obiceiuri bune şi cu întreagă înţelepciune (l Tim. I,19)." Sfântul Ignatie Briancianinov, "Experiențe ascetice" https://t.me/stranaortodoxa

"Cei care nu şi-au întărit şi dezvoltat credinţa cea din auzire prin faptele credinţei sunt lesne amăgiţi de învăţătura minciunii, care ia cu făţărnicie chipul adevărului (l Tim. IV, 1). Nevoinţele trupeşti spre puţin sunt folositoare (l Tim. IV, 8), adică ele pot doar îmblânzi, nu dezrădăcina, patimile; iar buna cinstire, care stă în nevăzuta îndeletnicire a minţii şi a inimii, neapărat trebuincioasă fiind credinţa ortodoxă, spre toate e folositoare: numai ea poate face pe om să simtă viaţa veşnică, pe care sfinţii o gustă în parte încă de aici, ca pe o logodnă, şi care se descoperă deplin după despărţirea sufletului de trup. Viaţa veşnică constă în lucrarea cea de multe feluri a harului în suflet, care este simţită după măsura curăţirii de patimi. Acest cuvânt, fiind grăit din cercare duhovnicească, e vrednic de crezare; el este vrednic a fi primit (l Tim. IV, 9) ca temei de la care creştinul se poate înălţa în zbor la bunătăţile cele negrăite, punând suişuri în inima sa. Credinţa şi luarea aminte duc la cunoaşterea crucii lui Hristos, de unde răbdarea cu mărime de suflet a necazurilor, care-i născută şi hrănită de nădejdea în Dumnezeul Cel Viu, adică Lucrător prin mângâierea harică în inima celui ce rabdă întru Hristos (l Tim. IV, 10)." Sfântul Ignatie Briancianinov, "Experiențe ascetice" https://t.me/stranaortodoxa

Director adjunct al Seminarului teologic ortodox din Piatra Neamț este o profesoară papistașă. Cu binecuvântarea mitropolitului Teofan! 👇 https://vestea.net/director-catolic-la-seminar-ortodox-cu-binecuvantare/

Adevărul despre Ecumenism și Sinodul din Creta (16-27 iunie 2016). Urmările „Marelui Sinod” în viața creştinului-ortodox – Strana Ortodoxă https://stranaortodoxa.wordpress.com/2022/02/09/adevarul-despre-ecumenism-si-sinodul-din-creta-16-27-iunie-2016-urmarile-marelui-sinod-in-viata-crestinului-ortodox/

"Toţi trebuie să trecem printr-o asemenea vreme de încercare. Simţământul trist al singurătăţii ne va cuprinde, mai devreme sau mai târziu, şi pe noi. Talazurile furioase, nestăpânite, apucă sărmana noastră luntre ca pe o jucărie şi o aruncă în toate părţile, căutând s-o zdrobească. Cârmă nu mai avem, şi ne cuprind fiori de groază când vedem cum se lasă întunericul nopţii – dar liniştiţi-vă! Domnul Se apropie de noi pe valuri, în pofida furiei vântului! Deasupra urletului furtunii dezlănţuite răsună glasul Lui: Eu sunt, nu vă temeţi! Frica ne va pieri când Ii vom recunoaşte glasul, şi o linişte adâncă se face în inima noastră. Nu este ciudat că Mântuitorul îi mulţumeşte Tatălui dinainte pentru un lucru neprimit încă? El îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru învierea lui Lazăr atunci când Lazăr nu înviase încă! Iţi mulţumesc că M-ai ascultat. Care e înţelesul acestor spuse ale Mântuitorului? Lazăr zăcea încă în mormânt, înfăşurat în giulgiu; tăcerea morţii nu fusese curmată încă, rugăciunii înălţate către Cer încă nu-i urmase un răspuns văzut. Pentru ce îi mulţumea Domnul Tatălui ceresc? Aflându-Se în unire desăvârşită cu El, Mântuitorul îi mulţumeşte dinainte, încredinţat că rugăciunea Lui este plăcută Tatălui. Inviindu-l pe Lazăr, Domnul a vrut nu doar să-l readucă în viaţa pământească şi prin aceasta să-i facă fericiţi pe apropiaţii lui, ci şi să întărească credinţa în nemurirea sufletului şi în veşnica înviere, prevestind prin această minune şi propria Sa înviere. Şi eu, Doamne, îndrăznesc să-Ţi aduc mulţumire pentru cei ce au adormit deja întru Tine. In faţa mormântului deschis, în mijlocul beznei, tăcerii, necunoscutului, neavând dovada văzută a nemuririi, neauzind glasul dumnezeiesc: Lazăre, vino afară!, eu Iţi voi mulţumi totuşi, încredinţat că răposaţii mei trăiesc şi vor trăi veşnic! Nemurirea este o însuşire nelipsită a Dumnezeirii — Domnul nu poate îngădui moartea zidirii Sale, şi de aceea în fata mormântului deschis simţim nevoia de a cânta cântare pascală. Amintirea răposaţilor rămâne vie în familia de care s-au despărţit, şi exemplul lor moral încă îi poate sluji acesteia drept reazim şi îndrumare în viaţă. Aşadar, şi în prezenţa morţii să înălţăm, cu credinţă fierbinte, laudă Domnului: Părinte, Iţi mulţumesc că M-ai ascultat!” 👇 https://stranaortodoxa.wordpress.com/2024/03/08/numai-dumnezeu-vede-armonie-deplina-in-tot-ce-ni-se-pare-noua-haos-cumplit-asadar-sa-nu-ne-descurajam-ceea-ce-fac-eu-tu-nu-stii-acum-dar-vei-intelege-dupa-aceasta-ioan-13-7/

"În aceasta vedem pricina milei Domnului faţă de oameni. El ştie neputinţa noastră. Oamenii incapabili, slabi, ajung adesea să fie o piedică, încurcându-i pe semenii ocupaţi. Nepotriviţi pentru luptă, nefiind în stare să dea sfat bun, ei nu fac trebuinţă conducătorilor; îi nesocoteşte şi gânditorul, pe care ei nu îl înţeleg, iar la treburi, nefiind de nici un ajutor, nu-s decât o povară. Şi totuşi, milostivirea lui Dumnezeu nu se îngreţoşează de ei, ci are loc şi pentru aceştia, îi rabdă şi le dă binecuvântare. Apostolii credeau că pruncii îl încurcau pe Hristos, şi nu-i lăsau să vină la El. Făcând aşa, au stârnit însă nemulţumirea Domnului; în inima Lui şi în braţele Lui era loc destul pentru prunci. Se va găsi loc la El şi pentru toţi cei slabi, de care n-are nevoie nimeni: aceştia nu-L încurcă pe Dumnezeu! Aşadar, suflete al meu, veseleşte-te! Nu te îndoi de Dumnezeul tău, nu te lăsa pradă viselor nebuneşti de înţelepciune şi de mărire, ca şi cum prin acestea ai putea dobândi ceva. La Domnul este loc şi pentru tine, oricum ai fi; El este gata să primească şi ceea ce-I vei aduce în slăbiciunea ta. In ce chip miluieşte tatăl pe fii, aşa a miluit Domnul pe cei ce se tem de El (Psalmi 102, 13). Ce ne cucereşte la un copil, stârnindu-ne gingăşia? Nu neajutorarea lui? Văzând această ne-ajutorare, ne străduim să-l ajutăm nu numai cu râvnă, ci şi cu bucurie, şi suntem gata să ne îngrijim de el zi şi noapte. Un copil mic şi slab îşi găseşte loc drept în inima mamei, acolo unde ea vede cel mai repede orice nevoie a lui, unde îi aude cel mai mic strigăt, unde poate, cu braţe iubitoare, să-l ocrotească. Şi Domnul îi miluieşte pe cei care îl iubesc, că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-Şi-a aminte că ţărână suntem." ("Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu, 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului") https://t.me/stranaortodoxa

"Dacă ispita ne chinuie, dacă ne tulbură îndoielile, să mergem cu ele drept la Cel care, fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute. Să mergem cu toate gândurile ce ne apasă, de care ne ruşinăm şi pe care le urâm, cu gândurile pe care nu le-am putea spune nimănui, şi să le spunem Celui ce poate să ne ajute, fiindcă şi El a suferit ispită. Cu adâncă zdrobire de inimă, recunoscându-ne păcătoşenia, să mergem la Iisus, Care n-a venit să-i cheme la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe păcătoşi (v. Matei 9, 13). Să nu întârziem, să nu amânăm nici o clipă, să mergem chiar acum să ne revărsăm tot sufletul înaintea Lui, să vărsăm toate lacrimile noastre în faţa Lui, să-L iubim mult, ca să ni se ierte şi nouă multe (v. Luca 7, 47). Atunci toate îndoielile noastre vor pieri, vom învinge ispita, şi Domnul ne va face să sporim şi să prisosim în dragoste unul către altul şi către toţi... spre întărirea inimilor noastre, ca să fie fără prihană întru sfinţenie înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Iisus Hristos cu toţi sfinţii Săi (I Tesaloniceni 3, 12-13)." ("Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu, 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului") https://t.me/stranaortodoxa

"Cea mai grea sarcină a dragostei este să ierte lipsa ei la alţii, să găsească dezvinovăţire intoleranţei, să-l ierte pe cel ce nu ştie să ierte. Nu există pe lumea asta o privelişte mai înduioşătoare şi mai minunată decât aceea a dragostei care acoperă cea mai mare fărădelege: lipsa de dragoste." https://t.me/stranaortodoxa

Sărbătoarea zilei de 8 martie - sincretista si subversivă, străină de credința noastră creștină!

"Adeseori parasim lupta la jumatate, deoarece drumul catre Hristos se dovedeste a fi greu si plin de piedici: o multime de bariere, mormane de pietre, pante abrupte, desisuri de nepa­truns… Unii incearca sa se lupte, dar peste tot, la orice pas, sunt greutati si ispite. Elanul scade, de undeva apare si cople­seste mintea gandul cumplit si tradator: „Mantuirea pentru noi e cu neputinta… Am pierit!” Si oamenii fac cale intoarsa aproape cu nepasare, renuntand sa mai lupte in continuare. Ascultati insa, voi, cei descurajati, care v-ati pierdut nadejdea: chiar ati folosit toate mijloacele pe care le aveti le indemana? Chiar v-ati cheltuit toate puterile? Nu puteti sa razbiti pe usa? Puteti desface acoperisul. Puteti sparge pere­tele… Uitati-va, deja se clatina! Inca o sfortare, si o sa cada! Si voi vreti sa plecati? Stati… Dar totul este in zadar. Vointa molesita, needucata, refuza sa se incordeze in continuare. Va este cunoscut acest tablou? Nu-i asa ca aceasta lipsa de vlaga a vointei, aceasta lipsa a calirii si a otelului din carac­ter este o boala specifica a poporului nostru? Cate tradari si caderi nu au loc la noi! Si asta nu in virtutea unei rautati active a vointei, ci in virtutea lasitatii, slabiciunii, lipsei de consistenta morala. Nu dam nici o atentie educarii vointei. Grija parintilor pentru copii se reduce la ingrijirea exterioara, iar bolile sufletului raman nebagate in seama, si stiinta de a trai pe care ne-o insusim din copilarie nu ne spune nimic despre ce inseamna a fi de sine statator si despre forta convingerilor, ci ne invata doar sa ne adaptam si sa ne supunem imprejurarilor. Or, in viata duhovniceasca a crestinului este nevoie mai mult decat oriunde de perseverenta si de nazuinta neabatuta catre un singur tel. Perseverenta minutioasa, zilnica, este aici mult mai importanta decat marile eforturi izolate ale voin­tei sau decat actele eroice. Aceasta este o regula care se apli­ca deopotriva in viata personala si in cea sociala. Entuziastul sclipitor, pasionat, ce se raceste repede, aduce in comunitatea crestina mai putin folos decat ostenitorul smerit, care savar­seste lucrarea sa nebagat de seama, dar cu perseverenta." Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – volumul 1 https://t.me/stranaortodoxa

"A rabda suferintele stiind ca acest lucru place lui Dumnezeu si a indura nereusitele stiind ca ele sunt ingaduite de Dumne­zeu spre educarea noastra in smerenie este incomparabil mai usor decat atunci cand nu intelegi de ce si pentru cine este nevoie de aceasta. Lipsurile lipsite de noima, inutile, chiar si atunci cand sunt neinsemnate, sunt resimtite mult mai dure­ros si irita cu mult mai mult decat o mare durere al carei sens este limpede pentru noi." Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – volumul 1

"Ce canon dați celor bolnavi, care nu pot face metanii? - Celor batrâni și bolnavi li se dă canon după puterea lor. Dacă nu pot face osteneală trupească, dar pot zice rugăciuni, să dubleze rugăciunile cu "Doamne Iisuse". Trăia la mănăstirea Sihăstria un Părinte schimonah, Nicanor Bataca, care, la batrânete, nu putea face metanii, iar închinăciunile le făcea de pe scaun. Dupa ce a căzut la pat, nu mai putea face nici închinăciuni, nici cruce, numai la piept închipuia semnul sfintei cruci, și așa își făcea canonul. Așadar, fiecare să facă cât poate și cum poate, după sfatul duhovnicului, "că pe dătătorul de bună voie îl iubește Dumnezeu". Părintele Paisie Olaru https://t.me/stranaortodoxa

"Mulțumește lui Dumnezeu ce ti-a dat sa gusti, fie cat de putin, “cat de bun este Domnul”. Este adevarat,nu trebuie sa-i descoperi altcuiva viata ta launtrica – daca nu are aceeasi viata ca a ta. Sfantul Antonie cel Mare scrie: “Daca vorbesti despre lucruri duhovnicesti unuia care nu este induhovnicit, toate aceste ii vor parea ridicole”. In scrisoarea precedenta ti-am vorbit despre smerenie si-ti repet: “Smereste-te, copila mea: vrajmasul este foarte viclean si noi suntem slabi”. Sfantul Macarie cel Mare scrie: “Am cunoscut oameni ce erau intr-o asemenea stare de desavarsire duhovniceasca, incat contemplau slava sfintilor din ceruri; au trait 6 ani aceasta stare, si totusi – este cumplit sa o spunem – s-au pierdut”. El mai citeaza cazul unor martiri ce au indurat chinuri groaznice, dar totusi au cazut. Cat despre iertarea pacatelor, Duhul Sfant graieste prin gura proorocului Iezechiel: “Dar daca cel rau se intoarce de la nelegiuirile sale pe care le-a facut si pazeste toate legile Mele (…), nu se vor pomeni deloc nelegiuirile pe care el le va fi facut (…). Dar si dreptul, daca se abate de la dreptatea sa, toate faptele lui bune pe care le va fi facut nu se vor pomeni” (Iz.18, 21-22, 24)" (Cuviosul Ioan de la Valaam, “Fericirile”, Editura Anastasia) https://t.me/stranaortodoxa

"Pr. Iustin: --Nu ierarhii şi preoţii au ţinut ortodoxia românească, ci mucenicii din închisori şi mamele creştine care şi-au crescut copiii în duhul acesta al adevărului ortodox. (...) De acum înainte nu ştiu încotro mai mergem, pentru că acum nu mai avem justificare că suntem în vreme de prigoană, forţaţi de împrejurări, acum de bună-voie ne vindem ortodoxia ecumenismului. – Păi, nu vedeţi că ei nu au fost în stare să-şi ţină promisiunile făcute la sinodul din iulie, prin care s-a stabilit să nu se mai facă ierurgii cu eterodocşii… Pr. Iustin: – Dacă Biserica noastră Ortodoxă îşi va lepăda credinţa strămoşească şi va nesocoti canoanele Sfinţilor Părinţi, atunci, cu durere o spun, Biserica oficială va fi prăbuşirea noastră… – Am tot auzit în ultima vreme ierarhi spunând că tainele catolicilor ar fi valide sau că oricine este botezat în numele Sfintei Treimi, indiferent de confesiune, se mântuieşte, adică botezul catolicilor ar fi valid. Pr. Iustin: – Eu aşa cred în botezul lor, dacă au renunţat la primatul papal şi la infailibilitate, dar atâta vreme cât la ei papa este Hristos, deci nu mai este Sfântă Treime şi ce valoare mai are botezul lor? Numai la noi e botez în numele Sfintei Treimi, la ei e botez în numele Papei, chiar dacă ei invocă în mod formal pe Sfânta Treime." Extras din interviul cu Părintele Iustin Pârvu, realizat de monahia Fotini 23 decembrie, 2008, publicat in nr. 4 /2009 al revistei ”Atitudini”

"În preajma zilei de naștere a Părintelui Antim Gâdioi( 4 martie) aducem în atenția credincioșilor o întâmplare din anul 2002, poate mai puțin cunoscută, dar de mare folos și care arată cât de mult a iubit Sfinția Sa Ortodoxia. Iată relatarea monahului Conon Românul în broșura ”Păcatele ecumenismului”: „În luna octombrie a anului 2002 ne-am bucurat de binecuvîntarea Sfîntului Ioan Casian, adus la noi în tară de o delegatie catolică în frunte cu excelenta sa Bernard Panafieu. Un lucru bun săvîrsit cum nu se cade mai rău. Sugestia indusă credinciosilor de rînd a fost cea scontată: catolicii au si ei „sfinte moaște”, iar rugăciunile ierarhilor ortodocsi alături de cei catolici propagă în masa de credinciosi simtămîntul apartenentei comune la „Marea Biserică” (…) Nu stim de ce în Candela Moldovei nu se vorbește nimic despre „răzvrătirea” de la mănăstirea Sihăstria, ci doar de vizitele delegatiei catolice la manastirile Secu si Bistrita. (…) Dar despre ce incident este vorba? Spre seară(n.n.- în luna octombrie 2002), delegatia catolică în frunte cu arhiepiscopul catolic al Marsiliei, Bernard Panafieu, în pelerinajul prin mănăstirile nemtene, a ajuns si la manastirea Sihăstria cu moastele Sfîntului ortodox roman Ioan Casian. [A doua zi] dis de dimineată, după ce au luat micul dejun, catolicii s-au pornit vîrtos, în odăjdii si cântări, spre catedrala cea nou construită pentru a săvîrsi MESSA CATOLICA. Obstea nu a stiut nimic dinainte despre o asemenea slujbă în incinta manastirii, dar văzînd ce se-ntîmplă, un grup de trei calugari ortodocși în frunte cu ieromonahul Antim s-au opus, mai întîi la preacuviosul Victorin (n.n. starețul de atunci), dar vazînd că acesta ezită, au mers înaintea ereticilor si au închis usile catedralei. Catolicii s-au mirat foarte de această initiativă si s-au retras. Dar peste putin timp apare IPS Daniel care după ce-l mustră bine pe staret pentru răzvrătire si neorînduială, opreste dintr-un gest pe „ereticul” Antim de a se mai împărtăsi si anuntă că cei care-l vor urma în „erezie” vor fi supusi canonisirii. Apoi messa s-a facut netulburată în trapeza mănăstirii si delegatia a plecat linistită mai departe, după ce a fost asigurată că acea scena nu se va mai întîmpla de acum încolo. (…) Stăm si ne întrebăm cum a fost posibil ca dintr-atîtia stareti, ieromonahi, călugari, doar unul singur să se ridice si să facă ceva pentru a opri blestemătia catolică a-si face loc prin mănăstiri, prin ultimele bastioane de ortodoxie din Romania. (…) Marturisirea adevarului pentru astfel de căldicei este egală cu pierderea functiei, a gradului si autoritătii si pasibil de a fi trecut prin furcile reeducarii mitropolitane. Stim că nu toti care tac sunt de acord cu eresul catolic, dar atîta vreme cît vor considera că „nu a venit încă timpul” de a face ceva, rămîn vrednici de plîns pentru comoditatea si împăciuirea lor, pentru că toti vom fi întrebati la judecată, care a fost valoarea noastra în Ortodoxie dată de lucrarea întru Hristos şi de roadele întru Biserică, si nu stim dacă toti acesti „comozi” vor putea da răspuns bun înaintea Judecătorului si a Sfintilor." ..... Completăm relatarea de mai sus a monahului Conon cu informații din presa vremii și cu mărturii ale celor apropiați Părintelui Antim. 👇 https://stranaortodoxa.wordpress.com/2024/03/03/erezia-ecumenista-infiltrata-in-marile-manastiri-ale-moldovei-inca-din-2002-la-ordinul-mitropolitului-de-atunci-singurul-care-a-indraznit-sa-se-opuna-fatis-in-vorba-si-in-fapta-ordinului-ecumenist/

Trimite, Doamne, trimite, În aste vremi de ispite Trimite-ne-o primăvară Cum erau odinioară: Cu ninsori prelinse-n ploaie Nu cu veşti despre războaie Cu păsări zburând pe cer Nu vre-un bombardier ! Cu grădini alb înflorate Nu cu mame-ndoliate ! Trimite-ne toporaşi Şi nu plâns de copilaşi ! Brebenei şi violete Şi nu tancuri,nici rachete ! Păpădii şi ghiocei Nu soldaţi străini şi răi ! PACEA TA DĂ-NE-O, TATĂ, PACE BINECUVÂNTATĂ Că a noastră-i sângerată De covid, vaccin, război Fiindcă-n Creta, vai de noi ! N-am stat, Doamne, lângă TINE, Te-am vândut fără ruşine Şi acuma îndrăznim Primăvară să-Ţi cerşim... Mai bine-am cerşi IERTARE PENTRU MAREA LEPĂDARE Şi MILĂ ŞI ÎNDURARE ŞI DIN NOU ŞI IAR... IERTARE ! Paraschiva Rădoi

"Pot să doresc multe; însă propria mea neputinţă face neroditoare cea mai mare parte a dorinţelor mele. Când dorinţa rămâne neîmplinită, şi mai ales atunci când ea pare şi înţeleaptă şi folositoare şi trebuincioasă, inima e lovită de întristare. După măsura însemnătăţii dorinţei, întristarea poate spori, nu rareori trece în trândăvie şi chiar în deznădejde. Ce alină în cumplitele vremi de necaz al sufletului, atunci când orice ajutor omenesc e fie neputincios, fie cu neputinţă? Dă alinare numai a te recunoaşte pe sine rob şi zidire a lui Dumnezeu; numai această recunoaştere are asemenea putere. Numai ce va spune omul lui Dumnezeu, rugându-se din toată inima sa, „Săvârşească-se asupra mea, Doamne al meu, voia Ta", şi se va potoli înviforarea inimii. Prin cuvintele acestea, rostite fără făţărnicie, chiar şi necazurile cele mai grele vor rămâne lipsite de putere asupra oamenilor. Ce înseamnă asta? Asta înseamnă că omul, după ce s-a mărturisit pe sine ca rob şi zidire a lui Dumnezeu, după ce s-a încredinţat în întregime voii lui Dumnezeu, intră fără întârziere, cu toată fiinţa sa, în tărâmul Sfântului Adevăr. Cel care a urcat în tărâmul Adevărului, care s-a supus Adevărului, primeşte libertatea morală şi duhovnicească, primeşte fericirea morală şi duhovnicească. Această libertate şi această fericire nu atârnă de oameni şi de împrejurări." Sfântul Ignatie Briancianinov, "Experiențe ascetice" https://t.me/stranaortodoxa

"Vederea judecăţilor lui Dumnezeu e o vedere duhovnicească. La această vedere e înălţată prin Dumnezeiescul har, la vremea potrivită, mintea creştinului care se nevoieşte după rânduială. Vederii duhovniceşti a minţii îi răspunde inima printr-o simţire duhovnicească, sfântă, cu care ea se adapă ca şi cu o băutură dulce şi bineînmiresmată, ce revarsă în ea şi saturare, şi bărbăţie, şi veselie. Privesc în judecăţile Tale, Doamne al meu: judecăţile Tale - adânc mult (Ps. XXXV, 6). Adâncul lor nu-l poate cerceta nici mintea omenească, nici mintea îngerească, la fel cum ochiul nostru cel simţit nu poate vedea tăriile cerului, ce se ascund dincolo de albastrul lui străveziu şi fără hotar. Este cu neputinţă a împlini întocmai şi nerătăcit voia lui Dumnezeu fără cunoaşterea judecăţilor Lui. Ce sunt poruncile lui Dumnezeu ? Sunt voia lui Dumnezeu, descoperită de El oamenilor ca ei să aibă călăuză în faptele ce ţin de sloboda lor alegere. Ce sunt judecăţile lui Dumnezeu ? Sunt cele făptuite sau îngăduite de voia lui Dumnezeu, asupra cărora voinţa slobodă a omului nu are nici o înrâurire. Este învederat că pentru a împlini deplin voia lui Dumnezeu, omul are neapărată nevoie să intre în legătura cea nerătăcită cu poruncile lui Dumnezeu, precum şi cu judecăţile Lui. Păzit-am căile Domnului, grăieşte adevăratul slujitor al lui Dumnezeu, că toate judecăţile Lui sunt înaintea mea, si îndreptările Lui nu s-au depărtat de la mine (Ps. XVII, 24, 25). Judecăţile Tale, Doamne al meu, mă învaţă! (Ps. CXVIII, 108). Mărturisi-mă-voi Ţie întru îndreptarea inimii, ca să mă învăţ judecăţile dreptăţii Tale (Ps. CXVIII, 7)." Sfântul Ignatie Briancianinov https://t.me/stranaortodoxa

"Se abate de la împlinirea legii lui Hristos cel ce caută nebuneşte loc unde nu sunt necazuri. Locul şi viaţa fără necazuri sunt în cer - de acolo a fugit toată durerea, întristarea si suspinarea. Pământul este loc al suspinelor, şi fericiţi sunt cei ce suspină pe el: aceştia se vor mângâia în cer. Loc şi viaţă fără necazuri sunt atunci când inima află smerenie şi smerenia intră întru răbdare." Sfântul Ignatie Briancianinov https://t.me/stranaortodoxa

"Dumnezeu aşază su­fletul păcătosului care se pocăieşte împreună cu cei care nicio­dată nu s-au depărtat de El.“ Sfântul Serafim de Sarov

Biserica stă în Adevăr, nu în mulțimea oamenilor!!

Zis-a Sfântul Grigorie Dialogul: „Mai mare minune decât rugăciunea este propovăduirea cuvântului, adică a ajuta cu cuvântul învățăturii, că, a întoarce pe păcătoşi la pocăință, mai mult este, decât a învia un mort. Că întru înviere se scoală trupul şi iarăşi moare, iar întru pocăință se scoală sufletul, care viețuieşte în veci. Dar, încă şi din Evanghelie poți cunoaşte cu adevărat grăirea aceasta. Că, iată, a înviat Dumnezeu pe Lazăr trupeşte, dar Scriptura nu ne spune ce a făcut trupul înviat al lui Lazăr. Însă, a înviat Dumnezeu sufletul lui Pavel şi câte n-a făcut sufletul lui Pavel! A făcut puteri multe cu învățăturile sale.” (Proloage) https://t.me/stranaortodoxa

Iar poarta care duce la pierzare este largă şi calea desfătată. Şi umbletele pe această cale sunt, aici, în lumea aceasta, adică, de bucurie făcătoare, iar acolo, de mare scârbă. Aici uşoare, iar acolo grele şi dureroase. Aici se arată ca nişte lucruri de nimic, iar acolo ca nişte fiare sălbatice, care muşcă pe cei ce le săvârşesc şi nu se pocăiesc, după cuvântul Proorocului: „Cutremur i-a cuprins pe ei acolo, dureri ca ale celei ce naşte” (Ps. 47, 6). Iar răutatea vieţii acesteia, adică umbletele căii celeilalte, pe care şi Apostolul, în parte, le-a numărat, sunt: desfrânarea, înverşunarea, slujirea la idoli, otrăvirea, vrajba, cearta, pofta, mânia, bătaia, invidia, petrecerile, strigările, cântecele lumeşti, fluierăturile, jocurile, scăldaturile, hainele cele moi, prânzurile cele scumpe, bătăile din palme, gâlcevile, somnul cel fără grijă, ura dintre fraţi, grăirea de rău. Iar lucrul cel mai rău, decât toate, este nepocăinţa şi a nu ne aduce aminte niciodată de ieşirea, cea din urmă, din viaţă. Acestea sunt călătoriile căii celei cumplite, pe care mulţi sunt cei ce călătoresc. Dar şi sălaşul cel cuvenit lor îl vor afla. În locul desfătării, foame; în locul beţiei, setea; în locul odihnei, chinul; în locul râsului, tânguirea; în locul alăutei, plângerea; în locul îngrăşării trupului, viermele; în locul jocurilor, a fi împreună cu dracii; în locul meşteşugurilor drăceşti, întunericul cel mai dinafară şi gheena focului şi cele asemenea acestora. În ziua cea înfricoşată a Judecăţii, se va cere de la fiecare de a păzit şi dreapta mărturisire a credinţei, neîntinată de eresuri, precum a mărturisit-o când a zis: „Mă lepăd de Satana şi de toate lucrurile lui.” Acestea şi cele asemenea acestora se vor cere de la tot creştinul, în ceasul cel înfricoşat al cercării. La care, ajută-ne, Doamne, să nu fim osândiţi. Că Ție se cuvine slava în veci! Amin. (Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, p. 419) https://t.me/stranaortodoxa

"Niciodata sa nu hulesti pe fratele tau cand se intoarce de la o viata stricata, nici sa sfasii ranile lui cu insulte, nici sa-l facem de rusine in fata prietenilor povestind trecutul lui, ci sa suferi impreuna cu el pentru faptele lui tre­cute si sa te bucuri de cele prezente, pentru ca, parasind faradelegea, ravneste dreptatea si, recunoscandu-si gresalele, se intoarce la virtute. Iau parte la aceasta bucurie si ingerii si se veselesc de cei care se intorc spre fapte bune, dupa cum am invatat in chip precis de la glasul cel mare si nemincinos. In niciunul dintre voi sa nu fie gand de inovatie, nimeni sa n-aiba o viata desfranata, nici sa nu fuga de Tatal nostru si Dum­nezeu, Caruia am fost invatati sa-I spunem: „Ta­tal nostru Care esti in ceruri”. Iar daca cineva este cuprins de nebunie, de dorinta de placeri si de altele asemenea, sa se intoarca din pustie, sa vina la painea vietii, evitand roscovele, sa-si reia vrednicia de altadata, sa ajunga liber si fiu in loc de sluga. Tatal este gata in iubirea Sa de oameni, iese intru intampinarea celui ce se pocaieste si se intoarce pentru ca este iubitor de copii si bun." (Asterie al Amasiei ,"Omilii și predici") https://t.me/stranaortodoxa

"Rugăciunea împotriva răcirii inimii să o faci, cu cuvântul tău, înainte de pravila și după pravila… , ca și cum aduci înaintea feței Lui un suflet mort: “Vezi, Doamne, cum este sufletul meu! Zi, așadar, un cuvânt și se va vindeca!”. Cu aceleași cuvinte și în timpul zilei să I te adresezi mai des lui Dumnezeu." Sfantul Teofan Zavoratul

"Dragostea nesfarsita a lui Dumnezeu pentru oameni se vede in indelunga Sa rabdare, marea Sa iertare si marea Sa bucurie. Aceasta dragoste isi poate gasi asemanare pe pamant in dragostea mamei pentru copilul ei. Cine de pe pamant are o rabdare mai mare fata de o faptura, decat numai mama fata de copilul ei? Iertarea cui o poate depasi pe aceea a mamei? Cine mai plange de bucurie cu repejune la schimbarea spre indreptare a copilului ei pacatos, ca mama? De la intemeierea lumii, pe acest pamant, dragostea de mama a fost depasita numai de catre Domnul nostru Iisus Hristos, in dragostea Lui pentru oameni. Rabdarea Sa L-a dus la suferinte ingrozitoare cand era atarnat pe Cruce; iertarea Sa se revărsa din inima si buzele Sale chiar si atunci cand Se afla pe Cruce; bucuria Sa care patrundea in cei care se pocaiau, era bucuria care Ii lumina sufletul indurerat in intreaga Sa viata pamanteasca. Numai dragostea dumnezeiasca depaseste dragostea de mama. Singur Dumnezeu ne iubeste mai mult decat ne iubeste mama; singur El ne iarta mai mult decat ne iarta mama si numai El Se bucura la indreptarea noastra mai mult decat mama. Acela care nu are rabdare cu noi cand gresim, acela nu ne iubeste. Nici acela nu ne iubeste care nu ne iarta atunci cand ne pare rau pentru greseala noastra. Si acela ne iubeste cel mai putin dintre toti, care nu se bucura de indreptarea noastra. Rabdarea, iertarea si bucuria sunt cele trei mari chipuri ale dragostei dumnezeiesti. Acestea sunt chipurile a toata dragostea cea adevarata – daca exista cumva dragoste adevarata in afara dragostei dumnezeiesti. Fara aceste trei chipuri, dragostea nu este dragoste." Sfântul Nicolae Velimirovici, "Predici" https://t.me/stranaortodoxa

"Cat valoreaza duhovnicul, cu frica de Dumnezeu, nu valoreaza intreaga lume, nu valoreaza tot Sfantul Munte." Sfântul Efrem Katunakiotul https://t.me/stranaortodoxa

"Chiar dacă ai duce o viaţă duhovnicească înaltă, nu vei avea îndrăzneală dinaintea lui Dumnezeu dacă vei fi indiferent faţă de fraţii tăi care merg pe calea pierzaniei." Sfântul Ioan Gura de Aur, "Problemele vieții"

"Zis-a un batran : mintea cand rataceste o face de stă citirea, privegherea si rugaciunea. Pofta cand se aprinde, o vestejeste foamea, osteneala si sihastria. Mania cand se tulbura, o inceteaza cantarea de psalmi, indelunga rabdare si mila. Acestea daca se vor face in cuviincioase vremi si masuri. Caci cele fara de vreme si masura tin putin. Iar cele ce tin putin, sunt mai mult vatamatoare si nefolositoare." (Patericul Egiptean) https://t.me/stranaortodoxa

"Zis-a un batran : cel ce fura si cleveteste sau alt pacat face si dupa savarsirea pacatului suspina si se defaima pe sine, vine la pocainta. Dar cel ce are ura in inima sa, ori mananca, ori bea, ori doarme, ori umbla, il mananca pe el ca un venin. De unde se vede ca nedespartit are cu sine pacatul iar rugaciunea i se face spre blestem si toata osteneala ii este neprimita, chiar de si-ar varsa sangele sau pentru Hristos." (Patericul Egiptean) https://t.me/stranaortodoxa

"A zis un Bătrân: Un om mănâncă mult și tot ii este foame, iar altul mănâncă puţin și se satură. Cel care mănâncă mult și nu se satură are mai mare plată decât cel care mănâncă puţin și se satură" (Pateric) https://t.me/stranaortodoxa

De ce ne tânguim? Ce faci aici, Ilie? (III Regi 19, 9) În clipa aceea Ilie se ascundea în peşteră. După marea nevoinţă de pe Muntele Carmel, obosise; duhul lui fusese cuprins de o descurajare vremelnică şi chiar îşi ceruse moartea, însă Domnul l-a ridicat, l-a îmbărbătat, l-a întărit cu hrană şi l-a trimis pe Muntele Horeb, către care a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Ajungând în vârf, s-a ascuns într-o peşteră, şi acolo a auzit glas din cer, care a întrebat: Ce faci aici, Ilie? Ilie se plânge Domnului de dezamăgirea, singurătatea şi mâhnirea sa. S-a ostenit, s-a străduit din toată inima pentru slava lui Dumnezeu, fară să-şi cruţe puterile, şi ce s-a ales din asta? Este prigonit, a rămas singur şi vede doar jertfelnicele lui Dumnezeu nimicite, ură faţă de prorocii Lui şi apostazia poporului. Cum îl mângâie Domnul? Chemându-l la o nouă slujire și ascultare. In loc să te tânguieşti, la treabă! Intoarce-ţi privirea de la tine însuţi, de la păruta nereuşită şi de la necredinţa oamenilor. Priveşte mai sus, către Cel care a primit şi a curăţit osteneala ta sinceră şi Care te îmbărbătează, dându-ţi noi sarcini şi arătându-ţi ceea ce au ascuns de tine norii descurajării: „Tu te crezi singur, dar ia aminte, Eu încă am şapte mii de suflete credincioase în Israel, care nu s-au închinat idolilor; le cunosc, le preţuiesc şi vreau să le cunoşti şi tu.” Ilie a mers la slujirea care-i fusese arătată. Un vârtej ceresc avea să-l ducă la Dumnezeu în curând, dar nu înainte ca el să fi dus la capăt, cu râvnă şi cu vigoare, lucrarea care-i fusese încredinţată. Dumnezeu nu l-a lăsat să-şi piardă vremea cu tânguiri, ci l-a trimis să slujească. Dar tu ce faci aici? Te-ai descurajat, poate că te plângi, te uiţi în jurul tău sau în tine însuţi, te plângi de împrejurări si nu îţi ridici privirea spre Domnul, la Care toţi paşii tăi sunt număraţi. El vrea şi poate să întoarcă spre folosul tău şi spre slava Sa până şi cea mai grea şi disperată situaţie, şi îţi spune şi ţie: „Ridică-te şi mergi!” 👇 https://stranaortodoxa.wordpress.com/2024/02/19/dar-din-dar/

„Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!” – Maica Domnului se arată lui Valeriu Gafencu în închisoare ,,La Crăciun [Valeriu Gafencu n.n.] era destul de înviorat. În noaptea cântărilor îngerești a compus un minunat colind al deținuților din Târgu-Ocna. În patul de alături își dădea sufletul arhimandritul Gherasim Iscu. […] Noaptea aceea de Crăciun nu o voi putea uita până la sfârșit. Umblam necontenit de la un bolnav la altul, luându-le pulsul și îngrijindu-i. Din când în când îmi mai aruncam privirea și spre Valeriu. Era vesel, fericit înlăuntrul său, cu pleoapele lăsate, cu capul plecat în piept. Nici el nu se putea odihni. După ce mi-am terminat treaba, am simțit că mă cheamă din priviri, că mă roagă să mă duc la el. M-a privit cu o pătrundere cum încă nu simțisem până atunci. Și-a făcut semnul crucii, apoi mi-a luat mâna. Un fior adânc m-a cuprins. Era foarte concentrat, lucru neobișnuit la el, căci în starea lui duhovnicească putea rămâne destins până și în cele mai cumplite tensiuni prin care ne era dat să trecem. Simțeam că are ceva să-mi împărtășească. – Ioane, tu îmi ești cel mai bun prieten, mi-a zis. Dar nu ca prieten vin la tine, ci ca să-ți cer sfat, să mă supun ție. Vrei să mă asculți? – Te ascult, am răspuns eu, dar nu știu dacă voi fi vrednic de încrederea ce-mi arăți. Valeriu a plecat ochii și mi-a spus liniștit: – În noaptea asta am privegheat. Așteptam să vină cântecul colindei mele. Doream să fie foarte frumos. Îl cântam în mine. Îl deslușeam din cerurile înalte din care cobora. Cam greu pentru mine, căci nu cunosc notele muzicale și trebuie să o fac după ureche. Eram deci treaz, lucid și senin, când deodată am văzut că am în mână fotografia Setei (fata pe care o iubise). Uimit de întâmplare, am ridicat privirea și la capul patului meu am văzut-o pe Maica Domnului, îmbrăcată în alb, în picioare, vie, reală. Era fără Prunc. Prezența ei mi se părea materială. Maica Domnului era aievea lângă mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea nesfârșit. Atunci ea mi-a spus: „Eu sunt dragostea ta. Să nu te temi. Să nu te îndoiești. Biruința va fi a Fiului meu. El a sfințit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc și încă vor mai înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu așteaptă pe oameni să se întoarcă la credință. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credință pe pământ, să știți că totuși izbăvirea va veni, dar ca prin foc și prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credință și am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!” Apoi Maica Domnului a dispărut și am rămas copleșit de fericire. M-am uitat în mână, dar nu mai aveam nici o fotografie. Valeriu vorbea simplu, deschis, fără urmă de părere de sine. Sufletul lui părea un potir din cel mai pur cristal, care se învrednicise a-L primi pe Hristos. Cugetul lui smerit și pacea cu care mi-a vorbit mi-au dat certitudinea că nu fusese o înșelare. Mă simțeam cumva și eu sfințit, înnoit, participând la minune. Cu intensitatea cu care țâșnesc într-o astfel de împrejurare luminile lăuntrice, cu sfială dar și cu convingere i-am spus simplu: – Dumnezeu ne cercetează. Dacă noi vom cădea, El va birui. Ne trebuie credință și acum putem avea mai multă. Să ne rugăm! Am făcut împreună o scurtă rugăciune. Și în tăcerea camerei 4 pentru muribunzi, sufletele noastre s-au făcut pentru o clipă scară către cer." Ioan Ianolide, "Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă" https://t.me/stranaortodoxa

"Odată, pe la începutul anilor ’60, un seminarist l-a auzit pe Arhiepiscopul Averchie plimbându-se îndelung, cu pas mărunt, pe coridorul mănăstirii. In cele din urma s-a dus la ierarh şi l-a întrebat ce se întâmplase. „Frate – a răspuns cinstitul ierarh, aţintindu-şi privirea – cuvântul «Ortodoxie» a ajuns lipsit de înţeles din pricina că neortodoxia se travesteşte în spatele măştii [înfăţişarii] exterioare a Ortodoxiei. De aceea, e de trebuinta sa alcătuim o nouă expresie pentru ceea ce numim Ortodoxie, aşa cum odinioară a fost de trebuinţă să se întocmească cuvântul «ortodox». Şi aceasta nu e chiar atât de simplu”. Arhiepiscopul Averchie şi-a dat seama că, pentru vreun motiv oarecare, Bisericile ortodoxe şi cârmuitorii acestora nu au preţuit temeiul duhovnicesc al tradiţiei ortodoxe, ca fiind transmisă neîntrerupt de la părinte la fiu, de-a lungul veacurilor. Despre aceasta a scris: „Acolo unde s-a rupt legătura duhovniceasca moştenită a harului care vine de la Sfinţii Apostoli şi succesorii [urmaşii] lor, Bărbaţii Apostolici şi Sfinţii Părinţi, acolo unde s-au introdus diferite înnoiri în credinţă şi în morală, cu scopul de «a ţine pasul cu vremurile», de «a progresa», de a nu se demoda şi de a se adapta cerinţelor şi uzanţelor acestei lumi care zace în rău – acolo nicidecum nu se poate vorbi de Biserică adevărată”. Aceste „înnoiri” sunt uneori introduse pentru a face viaţa ortodoxă mai puţin încordată sau a o face să pară mai puţin „stranie” în ochii lumii. Arhiepiscopul Averchie scria că însăşi ideea acestui lucru este heterodoxă ... „Ţinând pasul cu vremurile”, bisericile pot să şi piar­dă „savoarea” Ortodoxiei, fiind prinse de duhul „mişcă­rii ecumenice” la modă care, după cum am văzut, este o expresie a procesului de apostazie mondială. Astfel, Arhi­episcopul Averchie a afirmat în mai multe locuri: „Duhul pustiitor al apostaziei a pătruns deja chiar şi în Biserica noastră Ortodoxă, printre ierarhi de seamă care vestesc făţiş apropierea unui fel de «nouă eră» şi propun cu neruşinare să se termine cu tot trecutul, întrucât ei se strâng ca să întemeieze un soi de biserică în întregime «nouă», în legătură «ecumenică» strânsă şi în comun acord cu toţi apostaţii de la credinţa şi Biserica cea adevărată. O perioadă îndelungată am auzit că ei [preoţii ortodocşi] aparţin acestei mişcări pentru ca să «dea mărturie neamurilor de alte con­fesiuni despre adevărul Sfintei Ortodoxii», însă ne este greu să credem că această afirmaţie înseamnă ceva mai mult decât «o aruncare de praf în ochii noştri». Desele lor declaraţii teologice din presa internaţională nu ne pot conduce decât la concluzia că sunt trădători ai sfântului Adevăr.” (Extras din: “Apostazia si Antihristul. Dupa invataturile Sfintilor Parinti”, Fundatia Sfintii Martiri Brancoveni, Constanta, 2008)

"Nu zice: Nu ştiu ce se cuvine şi deci sunt nevinovat dacă nu fac aceea. Dacă le-ai face pe toate câte le ştii că sunt bune, ţi s-ar descoperi pe urmă şi celelalte, cunoscându-se una din cealaltă. De aceea nu-ţi foloseşte să cunoşti cele de al doilea, înainte de împlinirea celor dintâi. Căci cunoştinţa îngâmfă, îndemnând la nelucrare, iar dragostea zideşte, îndemnând la răbdarea tuturor." (Sfantul Marcu Ascetul)