Viețile Sfinților ☦

Cea dintâi mare sărbătoare din anul bisericesc ortodox este Naşterea Maicii Domnului, prăznuită la 8 septembrie. Se şi cuvenea, de altfel, să întâlnim sfinţenia Maicii Domnului din cele dintâi zile ale anului nou, Maica Domnului fiind sfinţenia omenească cea mai înaltă, cunoscută şi preacinstită în Biserică. Sărbătoarea a fost stabilită în a opta zi din anul bisericesc, pentru că cifra opt simbolizează ziua veșniciei, viața fără de sfârșit, iar datorită ei, Fiul Cel veșnic al lui Dumnezeu S-a întrupat, a biruit moartea și a dăruit oamenilor viața veșnica în Împărăția Cerurilor. Sfânta Scriptură nu ne oferă informaţii despre Naşterea Maicii Domnului. Acest eveniment este relatat numai de Tradiția Bisericii, consemnată în cărțile de cult și în unele scrieri, precum Protoevanghelia lui Iacov, din secolul al II-lea. Din Sfânta Tradiţie ştim că părinţii Maicii Domnului erau Drepţii Ioachim şi Ana. Ei erau sterpi şi înaintaţi în vârstă, dar își doreau un copil. Ioachim era din seminția lui Iuda, iar Ana din seminţia lui Levi, fiind fiica preotului Matan și a soției lui, Mariam. Erau în vârstă și, fiind lipsiți de copii, erau priviți de ceilalţi ca blestemați. Odată, din această pricină, dreptului Ioachim i-au fost refuzate darurile aduse la templu. De aceea el a zis către soţia sa, Ana: Mă duc la munte și acolo voi posti și mă voi ruga lui Dumnezeu să ne dăruiască un copil. Apoi a plecat în peștera Prorocului Ilie de la Hozeva. Iar Ana se ruga lui Dumnezeu cu durere și cu multe lacrimi acasă, zicând: Doamne, Atotțiitorule, Cel ce numai cu cuvântul ai făcut cerul și pământul și toate câte se văd; Cel ce ai zis făpturilor Tale să trăiască și să se înmulțească; Cel ce ai binecuvântat pe Sarra, soția lui Avraam și ea a născut pe Isaac la bătrânețe și ai dăruit Anei fiu pe Samuel prorocul, dă-mi și mie roadă pântecelui și nu lăsa să fiu de ocară între oameni, că, de voi naște fiu sau fiică, îl voi închina Ție cu toată inima și-l voi da să slujească în biserica slavei Tale. Arhanghelul Gavriil s-a arătat apoi fiecăruia dintre ei, spunându-le că rugăciunea lor nu a fost trecută cu vederea și că Dumnezeu le va trimite binecuvântarea Sa. Tot el le-a vestit că acest prunc se va umple de Duh Sfânt și va fi un vas ales lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschin spune că firea celor doi s-a biruit prin har și a rămas supusă acestuia. Nu a luat-o înaintea harului. A așteptat neroditoare, până când harul a înflorit rodul. Astfel, deși născută în chip firesc din Drepții Ioachim și Ana, Maica Domnului a fost și rodul rugăciunilor făcute cu lacrimi şi cu frângerea inimii, de către părinţii ei, un rod al îndurării lui Dumnezeu, un copil dorit, cerut şi dobândit prin rugăciune. Maica Domnului – un copil cu o chemare dumnezeiască: chemarea de a fi mama care a dat trup de om lui Dumnezeu-Fiul, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Părinții i-au pus numele Maria, care înseamnă Doamnă sau Stea, arătând mai înainte strălucirea vredniciei ei de Maică a Stăpânului tuturor. La împlinirea vârstei de trei ani, părinții și-au împlinit făgăduința și au adus-o la templul din Ierusalim, eveniment prăznuit ca Intrarea în biserică a Maicii Domnului, la 21 noiembrie. Astfel a venit pe lume aceea care a fost, este şi va fi, fiica Părintelui Ceresc, Mama Fiului şi mireasa Duhului Sfânt, Împărăteasa tuturor Sfinţilor, sprijinitoarea păcătoşilor, atotputernică ajutătoare şi rugătoare pentru toţi oamenii, Maica mântuirii noastre a tuturor, mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită, fără de asemănare, decât Serafimii, pe care o lăudăm în vecii vecilor. Amin. https://t.me/Acatiste/165

Pomenirea minunii Sfântul Arhanghel Mihail în Colose Între orașul Colose din Frigia – veche regiune istorică din partea central-vestică a Asiei Mici (azi Turcia) – și orașul Ieripoli se afla o biserică închinată Sfântului Arhanghel Mihail, zidită deasupra unui izvor unde veneau mulți bolnavi și se tămăduiau. Sfântul locaș a fost ridicat de un păgân din Laodiceea, oraș în Asia Mică (s-a numit inițial Diospolis, apoi Roas, Antioh al II-lea fiind cel care l-a colonizat între 261 si 246 î. Hr, dându-i numele soției sale, Laodiceea) convertit la creștinism în urma unei minuni a Sfântului Arhanghel Mihail. Fiica păgânului era mută din naștere, iar prin vedenie minunată tatăl ei a primit poruncă în vis de la Sfântul Arhanghel Mihail să își ducă copilul la acest izvor ca să se vindece. Ascultând porunca sfântului arhanghel fiica sa a primit vindecare, iar el a primit botezul creștin. După 90 ani de la zidirea sfântului lăcaș a venit acolo un copil în vârstă de 10 ani din Ieripoli care se numea Arhip. Acesta a rămas în biserică, postind și făcând rugăciuni ca și marii pustnici ai sihăstriilor. La momentul potrivit s-a călugărit, învrednicindu-se și de darul preoției, slujind până la adânci bătrâneți și propovăduind cuvântul Domnului. Însă păgânii din orașul Ieripoli s-au hotărât să acopere apa izvorului, iar pe Arhip să-l omoare. Când s-au apropiat, Sfântul Arhanghel Mihail le-a amorțit mâinile, Cuviosul nepățind nimic, iar cei ce săpau au fost izgoniți de o flacără ce a țâșnit din cristalul izvorului. Văzând cele întâmplate, păgânii și-au pus în gând să abată apele râurilor Hrisos, Licocaper și Kufos asupra bisericii Cuviosului Arhip, însă Sfântul Arhanghel Mihail din nou i-a oprit pe aceștia, poruncind apelor să stea, după care deschizând o prăpastie, le-a poruncit să intre acolo. Cuviosul Arhip a murit la vârsta de 70 de ani. https://t.me/Acatiste/1365

Sfântul Proroc Zaharia, tatăl Sf. Ioan Botezătorul, era preot din Legea Veche, la Templul din Ierusalim și era căsătorit cu Elisabeta, una din fiicele lui Aaron. Sf. Evanghelist Luca consemnează despre ei că „erau amândoi drepți înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile și rânduielile Domnului”. N-aveau însă copii, pentru că „Elisabeta era stearpă și amândoi erau înaintați în zilele lor” (Luca 1, 6-7). Preotul Zaharia a intrat ca de obicei în Templu pentru a cădi și a văzut pe îngerul lui Dumnezeu stând de-a dreapta altarului tămâierii. Acesta i-a vestit că Elisabeta va naște la bătrânețe un fiu, pe Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul, proorocire care s-a și adeverit. Deoarece s-a îndoit din cauza slabei lui credințe, Zaharia a rămas mut (Luca 1, 20). Fiind întrebat ce nume vrea să-i dea copilului, el a scris pe o tăbliță Ioan, cu toate că nimeni din familia lor nu mai avusese acest nume. Imediat darul vorbirii s-a întors la el, și inspirat de Duhul Sfânt, el a început să profețească despre fiul său ca înaintemergător al Domnului Iisus Hristos. După nașterea lui Ioan, în luna a șasea, s-a auzit că Irod, împăratul iudeilor, va ucide pe toți pruncii din Betleem și din împrejurimi, pentru a omorî pe Domnul Iisus Hristos, iar în acea perioadă s-a născut și Ioan Înaintemergătorul. Tradiția ne spune că Elisabeta s-a ascuns împreună cu copilul într-o peșteră de cealaltă parte a Iordanului și astfel nu a fost găsită de ostași. Irod a poruncit ostașilor ca, în locul copilului, să-l înjunghie pe tatăl său, preotul Zaharia. Ostașii au mers la Templu și l-au înjunghiat pe bătrânul preot între Templu și altar, stropind, cu sângele său altarul Domnului. https://t.me/Acatiste/164

Icoana Maicii Domnului Rugul aprins este prăznuită pe 4 septembrie. Icoana are la bază relatarea biblică din Vechiul Testament, la care a fost prezent Moise. În capitolul III din Ieșirea, Dumnezeu i Se arată lui Moise pe Muntele Horeb, din mijlocul unui rug care ardea, dar nu se mistuia: Şi depărtându-se (Moise) odată cu turma în pustie, a ajuns până la muntele lui Dumnezeu, la Horeb; iar acolo i s-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia (III Ieşire, 1, 2). Din mijlocul rugului i-a vorbit Dumnezeu Însuşi. Moise a fost înştiinţat că îi va conduce pe evrei la izbăvirea din robia egipteană, iar Domnul i-a spus numele Său: Eu sunt Cel ce sunt (Ieşire 3, 14). Biserica a considerat dintotdeauna imaginea rugului nears ca prefigurare a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care Îl naşte pe Mântuitorul lumii rămânând Fecioară înainte de naștere, în timpul nașterii şi după naştere. Această idee a pătruns în imnografia bisericească (de exemplu, Dogmatica de la vecernia sâmbetei, pe glasul 2), dar și în iconografie. Una dintre cele mai vechi reprezentări ale icoanei Maicii Domnului Rugul aprins o reprezintă pe Maica Domnului ținându-L pe Fiul ei în brațe, în mijlocul unui rug aprins. Moise este reprezentat într-o parte, scoțându-și sandalele, pentru că locul era sfânt (Ieșire 3, 5). Acum majoritatea icoanelor reprezintă rugul într-un mod simbolic. Este reprezentat sub formă de stea cu opt colţuri, compusă din două romburi suprapuse: unul roșu (reprezentând focul), și unul verde (sugerând rugul păstrat neatins de foc). În centrul stelei se află Maica Domnului cu Pruncul. Pe fiecare colţ al stelei roşii sunt zugrăvite simbolurile biblice ale celor patru evanghelişti: îngerul (Sfântul Evanghelist Matei), leul (Sfântul Evanghelist Marcu), boul (Sfântul Evanghelist Luca) şi vulturul (Sfântul Evanghelist Ioan), după cum sunt indicate la Iezechiel 1, 10 şi în Apocalipsă 4, 7. În celălalte patru colțuri ale stelei verzi sunt reprezentați Sfinții Îngeri. În timp, icoana a devenit din ce în ce mai complexă. Pe margine au apărut (în afara stelei): într-o parte, Prorocul Moise, Sfinţii Arhangheli şi rugul (Ieşire 3, 2); în alt colţ, Profetul Isaia şi serafimi cu cărbunele aprins din profeţia sa (Isaia 6, 7); în altul, Profetul Iezechiel şi poarta prin care numai Domnul poate intra, profeţie a acestuia (Iezechiel 44, 2), iar în ultimul colţ, patriarhul Iacob cu scara sa (Facere 28, 12). Maica Domnului ţine, în centru, scara lui Iacob de dimensiuni micşorate, care-i urcă pe cei credincioși de la pământ la cer. În unele reprezentări iconografice ale acestui tip apare şi mlădiţa lui Iesei (Isaia 11, 1), mai exact arborele genealogic al Mântuitorului, din care răsare Vlăstarul divin. Se cunoaşte o istorie veche, despre un incendiu care cuprinsese mai multe clădiri din lemn. În mijlocul focului, o bătrână stătea în faţa casei sale, ţinând în mână o icoană a Maicii Domnului Rugul aprins. Un martor a văzut-o acolo și s-a minunat de credința ei. A doua zi, s-a întors la fața locului și a văzut că doar casa femeii era neatinsă, în timp ce toate celelalte din jur au fost distruse. Acest lucru explică faptul că icoana Maicii Domnului Rugul aprins este considerată ocrotitoare de incendii. Cele mai timpurii icoane ale Maicii Domnului Rugul aprins au fost pictate, se pare, la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, dat fiind faptul că altarul acestei biserici este ridicat pe rădăcina rugului străvechi, unde Moise a vorbit cu Dumnezeu. https://t.me/Acatiste/1363

Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul s-a născut în Scythia Minor, Dobrogea de astăzi, în jurul anului 465. A intrat într-o mănăstire dobrogeană încă din copilărie. Datorită formației sale duhovnicești și teologice deosebite, a fost chemat la Roma de Papa Ghelasie (492-496). Aici a fost închinoviat la Mănăstirea Sfânta Anastasia, ctitoria Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul a primit însărcinarea de a se ocupa de arhiva Cancelariei Pontificale, reorganizând-o și devenind noul ei fondator. Despre smeritul monah străromân, Casiodor oferă o caracterizare de o frumusețe greu egalabilă: „A fost în zilele noastre călugărul Dionisie, scit de neam, dar după caracter cu totul roman, foarte învățat în amândouă limbile, dovedind prin faptele sale echilibrul sufletesc pe care îl învățase în Cărțile Domnului. A cercetat Scripturile cu o râvnă atât de mare și le-a înțeles astfel încât ori de unde ar fi fost întrebat avea răspunsul pregătit, dându-l fără nici o întârziere. În el era multă simplitate împreună cu înțelepciune, smerenie împreună cu învățătură, moderație împreună cu talentul de a vorbi, încât se socotea un nimic, sau unul dintre cei din urmă slujitori, deși era vrednic, fără îndoială, de societatea regilor. El se folosea cu o pricepere atât de mare de latină și de greacă, încât orice cărți grecești lua în mâini, le traducea fără poticnire în latinește și, la fel, pe cele latinești le citea pe grecește, încât credeai că aceasta este scrisă așa cum pronunța gura lui cu o iuțeală nestăvilită. Era de o castitate rară, deși vedea zilnic soțiile altora; blând, deși mânat de firea pătimașă a celor mânioși”. Sfârșitul vieții Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul a fost în anul 545 în localitatea italiană Vivarium. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 8 iulie 2008 l-a trecut în rândul Sfinților cu data de prăznuire 1 septembrie. Cea mai importantă realizare a Sf. Dionisie Exiguul e datarea cronologiei creștine începând cu Nașterea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În urma hotărârii celor 318 Sfinți Părinți participanți la Sinodul I de la Niceea din 325, s-a decis ca Anul Nou bisericesc să înceapă la 1 septembrie și să se incheie pe 31 august, pe considerentul că începutul activității de propovăduire a Evangheliei de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a făcut la începutul lui septembrie, deoarece după calendarul iudaic intrarea în sinagoga din Nazaret a Mântuitorul după întoarcerea din pustia Carantaniei s-a făcut în luna a șaptea, numită Tișri, care corespunde în calendarul nostru lunii septembrie.

În 29 august prăznuim Tăierea Capului Sfântului Ioan, Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului, ultimul mare profet al Vechiului Testament. Sfinții Evangheliști Matei (14, 1-12) și Marcu (6, 14-29) relatează pe larg sfârșitul mucenicesc al Sf. Ioan, cel care a fost înaintea Domnului nu numai cu nașterea, ci și cu moartea sa. Așa cum Domnul Hristos a pătimit pentru păcatele oamenilor, tot așa și Înaintemergătorul Său a îndurat moartea mucenicească, pentru fărădelegile lui Irod. În anul 31, tetrarhul Irod Antipa al IV-lea, fiul lui Irod cel Mare, s-a dus la Roma la împăratul Tiberiu. Pe drum, s-a oprit în casa fratelui său, Filip. Aici s-a aprins de patimă pentru soția fratelui său, Irodiada, care i-a promis că se va căsători cu el dacă se va despărți de soția sa, adică de fiica lui Areta, împăratul Arabiei cu care era căsătorit de mult timp. Când s-a întors la Roma, Irod Antipa și-a alungat soția lui legitimă și s-a căsătorit cu Irodiada, împotriva legii. Pentru această nelegiuire, Sfântul Ioan Botezătorul, păzitorul Legii lui Dumnezeu și propovăduitorul pocăinței, îl mustra pe Irod înaintea tuturor: „Nu ți se cade să ții pe femeia fratelui tău” (Marcu 6, 18). Sosind ziua sa de naștere, Irod a poruncit să se facă ospăț mare. Fiica Irodiadei, Salomeea a dansat și le-a plăcut lui Irod și celor ce ședeau cu el. Irod i-a făgăduit, amețit de băutură, ca-i va da orice îi va cere, până chiar la jumătate din împărăția sa. Irodiada și-a sfătuit fiica să ceară capul Sfântului Ioan Botezătorul. Irod s-a tulburat auzind aceasta, dar a dat totuși poruncă să fie tăiat capul lui Ioan și adus pe tipsie. Fapta lui Irod nu a rămas nepedepsită, deoarece Areta, pentru a se răzbuna de supărarea adusă fiicei lui, a cucerit castelul Maherus și o parte din pământul Iudeii. După ceva timp, Irod s-a dus la Roma ca să obțină titlul de rege de la împăratul Caligula, ca și fratele său, Agripa. Împăratul însă aflase că se unise cu parții, că uneltea împotriva romanilor și că se pregătea să înarmeze 70.000 de oameni. Pentru acestea i-a luat stăpânirea tetrarhiei Iudeii, i-a confiscat averea și l-a exilat (în anul 38) împreună cu Irodiada, mai întâi la Lugdun (Lyon) în Galia și apoi la Ilard în Spania. Astfel, Irod s-a sfârșit acolo în mizerie și boală, după ce mai întâi a văzut groaznica moarte a Salomeei. Ziua de 29 august face parte din categoria posturilor de o zi din cursul anului bisericesc, alături de Înălțarea Sfintei Cruci, prăznuită pe 14 septembrie, și de Ajunul Bobotezei. Părintele Ene Braniște, unul dintre cei mai de seamă teologi liturgiști din țara noastră, menționează că postim în orice zi a săptămânii ar cădea această sărbătoare, fiind un post uşor. În Anuarul Liturgic și Tipiconal pe anul 2019, apărut la Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă se precizează că, la masă vom mânca de post, de două ori în zi, dar cu untdelemn. Postim în această zi pentru a urma pilda Botezătorului Domnului, care și-a petrecut întreaga viață în rugăciune și asceză. Mineiul pe luna August arată că postim pentru a condamna gestul necugetat al lui Irod: „În tot chipul, se cuvine să fim în această zi cu întristare și mâhnire, și nu a avea plăcerea pântecelui, pentru viața cea înfrânată a Sfântului și pentru vărsarea lui de sânge, cea prin necurată ucidere de către Irod. Capul Înaintemergătorului a fost tăiat la ospăț din cauza jocurilor desfrânatei dansatoare și din cauza îmbuibării pântecelui și junghierii și vărsării de sânge de diferite vietăți. Iar nouă nu se cuvine a mânca nici una din aceste vietăți, că să nu ne arătăm a fi următori îmbuibărilor lui Irod”. Pe Sfântul Ioan Botezătorul îl prăznuim de-a lungul întregului an bisericesc: ● Zămislirea Sf. Ioan – 23 septembrie ● Soborul Sf. Proroc – 7 ianuarie ● Naşterea Sf. Ioan – 24 iunie ● Tăierea capului – 29 august ● Prima şi a doua aflare a capului – 24 februarie ● A treia aflare a capului – 25 mai. https://t.me/Acatiste/162

Sfânta Șushanik (Suzana) a fost soția prințului Varsken al Georgiei, conducătorul provinciei Hereti. Fiind crescută într-o familie creștină evlavioasă, a fost adânc pătrunsă de dragoste și frica de Dumnezeu. În acea perioadă, regiunea Kartli se afla sub o presiune politică adâncă din partea Persiei, iar prințul Varsken l-a vizitat pe regele persan Peroz în speranța de a încuraja relațiile între cele două țări. El a lepădat adevărata credință, s-a convertit la închinarea la foc și i-a promis regelui să-și convertească soția și copiii la întoarcerea la Hereti. După ce s-a apropiat de granița Hereti, Varsken a trimis mesageri pentru a se asigura că supușii săi îl vor întâmpina cu respectul cuvenit. Sfânta Suzana, aflând despre trădarea soțului ei, a căzut la pământ și a plâns cu lacrimi amare. Apoi și-a luat cei patru copii, a părăsit palatul și a căutat refugiu într-o biserică din apropiere. În acea seară, Suzana a fost vizitată de părintele ei spiritual, bătrânul Iacob, care a prezis: Cruzimea și nemilostivirea lui Varsken sunt inconfundabile. Te așteaptă încercări groaznice. Vei fi fermă și neclintită în poziția ta? Mai degrabă aș muri decât să mă unesc cu el și să-mi pierd sufletul, a răspuns ea. 3 zile mai târziu, prințul a ajuns acasă. După cum a promis, a încercat să-și convingă soția să se convertească, dar Sfânta Suzana a răspuns fermă: Așa cum ai renunțat la Creatorul tău, așa renunț și eu la tine. Nu voi mai lua parte la treburile tale, indiferent ce suferință trebuie să suport! Apoi, Varsken a trimis pe fratele său mai mic Jojik și episcopul Apots pentru a o convinge pe soția sa să se întoarcă la palat. Suzana a refuzat ceva timp, dar, în cele din urmă, a cedat la convingerea lor. A pornit spre palat cu Sfânta Evanghelie și Viața Sfinților Mucenici, iar când a sosit s-a închis într-o chilie. 2 zile mai târziu, Varsken s-a întors la palat și a invitat-o pe Suzana, pe fratele său Jojik, și pe cumnata lui la o cină. Regina, însă, nu s-a putut duce să împărtășească o masă cu unul care L-a trădat pe Hristos, a îndepărtat ceașca pe care soția lui Jojik i-a oferit-o, supărându-și astfel soțul. Varsken și-a bătut fără milă soția, a încins-o în fier, a închis-o și a interzis gardienilor să lase pe cineva să o vadă. Sfânta Suzana a petrecut 6 ani în robie. În timp ce își îndeplinea sentința, a ajutat pe săracii care veneau la ea. Prin rugăciunile ei mulți bolnavi au fost vindecați. Înainte de moartea ei, Sfânta Muceniță Suzana i-a binecuvântat pe cei din jurul său și a cerut să fie înmormântată în locul de unde soțul ei necredincios o izgonise din palat. Acest lucru s-a întâmplat în anul 475. Clerul și oamenii deopotrivă au plâns cu amărăciune soarta tragică a Suzanei. Sfintele sale moaște au fost îngropate așa cum a fost dorința Sfintei. În anul 578, cu binecuvântarea Patriarhului Catolicos Kirion I, sfintele moaște ale Sfintei Suzana au fost aduse în Tbilisi, unde se află și astăzi, în Biserica Metekhi. https://t.me/Acatiste/1359

Sfântul Mucenic Fanurie s-a nevoit, după tradiție, în insula Rodos din Grecia, de unde se crede că era de loc. Prin secolul XIV, între zidurile unei fortărețe din Rodos, lucrătorii au descoperit o frumoasă biserică în ruină, sub dalele căreia au găsit numeroase icoane. Una dintre aceste icoane era bine păstrată și reprezenta un tânăr militar care ținea în mâna dreaptă o cruce. În jurul icoanei erau reprezentate 12 scene din martiriul său. Episcopul locului, Nil (1355-1369), a descifrat inscripția de pe icoană: Sfântul Fanurie. Acest nume nu se găsește însă în martirologii și sinaxare. Sfântul Fanurie a săvârșit numeroase minuni, îndeosebi pentru descoperirea obiectelor și animalelor dispărute. După o tradiție populară, răspândită în insula Creta și în alte țări ortodoxe, mama Sfântului era o mare păcătoasă și cu toate eforturile, n-a putut s-o întoarcă la pocăință. Însă el n-a el n-a încetat să se roage cu stăruință pentru mântuirea mamei sale. Pe când păgânii îl ucideau cu pietre, Sfântul scria: Pentru acestor suferințe, Doamne, vino în ajutorul tuturor care se vor ruga pentru mântuirea mamei lui Fanurie. Din aceasta, când credincioșii pierd unele obiecte, ei au obiceiul de a face plăcinte pe care le împart ca milostenie pentru iertarea mamei Sfântului Fanurie. În rândul credincioșilor se vorbește și de alte minuni săvârșite de Sfântul Fanurie, pentru care se bucură de o deosebită evlavie atât în Grecia cât și în celelalte țări ortodoxe. https://t.me/Acatiste/1358

Sufletul ei cel sfânt plecase la odihna cea veșnică împreună cu Domnul. Cu nespusă bucurie, la vederea adormirii sale minunate, ei au îngropat-o în biserică, alături de soțul ei. https://t.me/Acatiste/160

Din nou Natalia l-a îmbărbătat și l-a mângâiat: „Fericit ești tu, lumina ochilor mei, căci suferi pentru Cel ce a suferit pentru tine. Iată, de acum vei vedea slava Lui și te vei face părtașul ei, căci cel ce este părtaș suferințelor Lui va fi părtaș și al slavei Lui!”. Natalia a înmuiat o pânză în sângele lui și și-a uns trupul cu el. Peste câteva zile, după ce iarăși legase rănile mucenicilor, ea zicea: „Adu-ți aminte de legătura nunții noastre, de șederea mea alături de tine în vremea suferințelor și de dorința mea ca tu să dobândești cununile. Roagă pe Domnul Hristos, Dumnezeul nostru, să mă ia împreună cu tine. Cum împreună am trăit în viața aceasta plină de păcate, tot așa să trăim laolaltă nedespărțiți în viața cea fericită”. Chinuitorii au venit la temniță cu o nicovală și un baros de fier. Împăratul hotărâse să-i omoare pe toți. Natalia i-a rugat pe călăi să-l lovească întâi pe Adrian, căci se temea că va slăbi în hotărârea lui, de va vedea moartea celorlalți. Chinuitorii au sfărâmat fluierele picioarelor mucenicului. Sfântul Adrian a întins brațul spre Natalia, iar ea l-a pus pe nicovală, Adrian dându-și sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Natalia a izbutit să ia în taină scumpul lui braț acasă. După o vreme, unul dintre bărbații de seamă ai cetății a obținut încuviințarea împăratului să se însoare cu frumoasa văduvă a lui Adrian. Natalia s-a pregătit să fugă la Bizanț, la locul unde erau păstrate moaștele soțului ei. Pe când se ruga, de multa osteneală și mâhnire Natalia a ațipit și unul dintre sfinții mucenici i s-a arătat în vis și i-a spus: „Dumnezeu nu te-a trecut cu vederea și nici noi nu am uitat bunătățile tale, pe care le-ai făcut îngrijindu-ne în vremea întemnițării noastre. Stând înaintea feței lui Hristos, stăruim ca să dea ție să ajungi degrabă la noi. Grăbește și ia fără zăbavă o corabie și mergi la locul unde sunt trupurile noastre. Acolo Domnul ți se va arăta și te va călăuzi la noi”. Sfânta Natalia îndată a lăsat toate și, luând cu ea doar brațul Sfântului Adrian, a plecat de acasă. Ajungând la malul mării, a zărit o corabie gata să plece spre Bizanț, care părea că o așteaptă pe ea. Urcându-se în corabie, a văzut acolo creștini, bărbați și femei, care fugeau de prigoana răului Maximian și a adus mulțumire lui Dumnezeu. La miezul nopții, diavolul s-a arătat creștinilor de pe corabia Nataliei. A luat chipul unuia ce călătorea pe o corabie venind din răsărit, având cu el pe alții în chip de corăbieri. Diavolul i-a întrebat pe corăbieri ca și cum ar fi fost cârmaci, de unde sunt și încotro merg, iar apoi le-a zis că s-au abătut din cale și trebuie să se întoarcă spre port. Voia să-i amăgească și să-i ducă la pierzare. Creștinii, crezând mincinosul sfat, prinseră să întoarcă corabia și să plutească spre port. Sfântul Mucenic Adrian, strălucind de lumină, a strigat cu glas mare: „Țineți calea pe care ați urmat-o înainte și nu luați în seamă cuvintele vrăjmașului, ce negreșit vă gătește pierzarea”. Mucenicul s-a arătat mergând înaintea lor pe apă, iar diavolul a dispărut cu tot cu corabia pe care s-a arătat venind. Natalia l-a zărit și a strigat: „este soțul meu, a venit să ne scape!" și îndată el s-a făcut nevăzut. Ajunși la Bizanț, lângă biserica unde fuseseră îngropate trupurile sfinților mucenici, Sfânta Natalia a căzut înaintea lor cu nespusă veselie, sărutându-le și vărsând lacrimi de bucurie. Așezând brațul Sfântului Adrian lângă trupul lui, ea a îngenuncheat și s-a rugat îndelung. Apoi, când a sfârșit, s-a ridicat și a dat binețe fraților și surorilor. Una dintre familii a luat-o în casa lor și au stăruit să se odihnească, căci vedeau că este istovită de călătorie. Sfântul Adrian i s-a arătat în vis și i-a spus: „Bine ai făcut venind aici, roaba lui Hristos și fiică a mucenicilor. Intră întru odihna cea gătită ție de Domnul. Vino și primește-ți răsplata cuvenită”. Sfânta a povestit visul creștinilor de acolo și le-a cerut să se roage pentru ea. Curând a adormit din nou. După un ceas, credincioșii au venit să o trezească, însă au văzut că răposase.

Sfinții Mucenici Adrian şi Natalia erau din cetatea Nicomidiei şi au pătimit în zilele împăratului Maximian Galeriu (293-311). Povestea lor este una dintre cele mai frumoase povești de dragoste ale istoriei. Singura mare deosebire este faptul că nu este despre plăcere, ci despre durere, durerea mucenicească. Credința neclintită a Nataliei în Dumnezeu a determinat-o să-și îndemne soțul, pe Adrian, să suporte chinuri groaznice, fiind încredințată că acestea vor fi scurte, aici pe Pământ, comparativ cu plata veșnică ce are să-și ia în Cer. Erau căsătoriți de doar 13 luni când tânărul Adrian, în vârstă de 28 de ani și născut din neam ales, cu o slujbă bună, sub Împăratul Maximian a decis să-și dea viața Lui Hristos. În vremea ultimei mari prigoane a creștinilor, de sub Împăratul Maximian, 23 creștini au fost aduși înaintea Împăratului și chinuiți. Adrian era unul dintre dregătorii ce priveau suferințele acelor oameni și auzeau cu cât curaj aceștia își apărau credința în Hristos. Pe când mucenicii zdrobiți în bătaie erau duși la palatul tribunului spre a li se înscrie numele, Adrian i-a întrebat ce credeau că vor obține îndurând toate aceste suferințe. I-au vorbit despre nespusa frumusețe și slavă a raiului și i-au citat din 1 Corinteni 2, 9: „Cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea a auzit, nici la inima omului s-au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce iubesc pe dânsul”. Auzind acestea, Adrian s-a dus la cel ce scria și i-a spus să scrie și numele său împreună cu cele ale sfinților. Împăratul l-a întrebat dacă și-a pierdut mințile, iar Adrian a răspuns: „nu mi le-am pierdut, ci mi le-am aflat”. Când Natalia a aflat de întemnițarea lui, s-a mâhnit, însă când a aflat că era întemnițat pentru Hristos, s-a bucurat mult, căci în taină era creștină. A îmbrăcat veșminte frumoase și a dat fuga la temniță să sărute legăturile soțului ei. L-a binecuvântat pentru hotărârea de a muri ca mucenic și l-a sfătuit să rămână tare, îndemnându-i pe ceilalți mucenici din temniță să se roage pentru el. Adrian a trimis-o acasă, rugând-o să fie liniștită și să nu se teamă pentru el. Apropiindu-se clipa muceniciei lui, temnicerii i-au îngăduit lui Adrian să meargă acasă și să-și ia rămas bun de la familie. Natalia a crezut că și-a pierdut curajul și că a fugit din temniță. A încuiat ușa casei și a strigat la el, învinovățindu-l că este un lepădat de Hristos și iubitor al vieții acesteia. I-a adus aminte de cuvintele Domnului, „cel ce se va lepăda de mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda și Eu de dânsul înaintea Tatălui meu care este în ceruri” (Mat. 10, 33). Se numea pe sine nenorocită, pentru el o împiedica să se bucure de slava de a fi soție de mucenic. Blagoslovenia pe care se aștepta să o primească, spunea ea, se preschimbase în nenorocire. Când a aflat că țelul venirii lui era altul decât își închipuia, supărarea i s-a schimbat imediat în bucurie, iar Adrian a strigat: „Blagoslovită ești tu, soția mea! Tu ai ajuns să-L cunoști pe Dumnezeu, pentru ca soțul tău să se mântuiască. Cu adevărat, soția mea, tu îți iubești bărbatul! Blagoslovenia îți va fi deci cunună, căci deși nu ai îndurat tu însăți chinurile, ai fost părtașă la suferințele mucenicilor prin mila față de ei”. Natalia îl îndemna: „Îndreaptă-ți mintea numai către unul Dumnezeu, și inima ta să nu se teamă de nimic! Scurte sunt caznele, dar cele ce urmează sunt fără de sfârșit; scurtă este suferința, dar slava muceniciei veșnică. Slujind împăratului pământesc te-ai îngrijit să aduni și dajdia cea mai mică, necruțându-ți sănătatea și fiind gata să mori în luptă. Oare nu se cade acum să înduri tot felul de cazne cu încă mai multă vitejie, și să mori pentru Împăratul Ceresc, cu care tu însuți ai să împărățești?”. Îndurând cu vitejie bătăile, răspunzând cu liniște și iscusință cuvintelor zeflemitoare ale împăratului, Adrian a primit loviturile călăului cu asemenea seninătate, încât împăratul s-a înfuriat. Când pântecele lui Adrian a plesnit de bătăi, Maximian a pus capăt torturilor și l-a trimis împreună cu ceilalți înapoi în temniță.

Sfântul Dionisie din Zakynthos este cinstit pe 17 decembrie, ziua trecerii sale la cele veșnice și pe 24 august, ziua mutării sfintelor sale moaște. În anul 1717, din cauza incursiunilor piraților, monahii din Mănăstirea Strofadelor au mutat moaștele Sfântului Dionisie la metocul mănăstirii din Kalliteros, Zakynthos. Sfântul Dionisie din Zakynthos s-a născut în anul 1547, în satul Aigialos din insula Zakynthos. A primit la botez numele Draganigos. Provenind dintr-o familie nobilă, a beneficiat de o educație aleasă, reușind să învețe limbile greacă, italiană și latină. La vârsta de 21 de ani decide să intre în monahism. Ajunge la Mă­năstirea Strofadelor, la sud de Zakynthos, unde primește numele Daniel. În 1570 este hirotonit preot, iar în 1577 este ales episcop al insulei Eghina, moment când primește numele Dionisie. După puțin timp revine în Zakynthos ca episcop. A trecut la cele veșnice pe 17 decembrie 1622, la vârsta de 75 de ani. Mai târziu, trupul său a fost descoperit răspândind o mireasmă deosebită. A fost canonizat de Patriarhia de Constantinopol, iar moaștele sale sunt păstrate în Biserica Sfântul Dionisie din Zakynthos. Sfântul Dionisie este cunoscut și sub numele de sfântul iertării, datorită unui episod din viața sa: un om bate la ușa chiliei sfântului și îi cere să-l adăpostească. Sfântul află că este urmărit pentru crimă. Cel care fusese omorât era chiar fratele sfântului. Plin de dragoste dumnezeiască, îl ajută pe ucigaș să se pocăiască. Mai târziu, criminalul îndreptat a devenit monah. Iertarea cu care l-a îmbrățișat și hrănit pe ucigaș l-a făcut să primească numele de Sfântul iertării. Sfântul Dionisie din Zakynthos este cinstit ca un mare făcător de minuni. A mijlocit înaintea lui Dumnezeu pentru oameni atât în timpul vieții, cât și după trecerea sa la cele veșnice. Sunt nenumărate mărturii ale credincioșilor despre vindecările și ajutorul dumnezeiesc primite datorită rugăciunilor sale. Creștinii din întreaga lume vin la racla cu moaștele sale. Papucii din raclă, cu care se spune că se plimbă pentru a-i ajuta pe credincioși, se uzează, fiind schimbați periodic. https://t.me/Acatiste/1355

Transformată în muzeu în vremea regimului comunist ateu, a redevenit mănăstire în anul 1991. Sfântul Ioan de la Rila este considerat ocrotitorul poporului bulgar și este prăznuit îndeosebi la 19 octombrie (ziua aflării moaștelor), dar și la 18 august (ziua adormirii) și 1 iulie (readucerea moaștelor la Rila). https://t.me/Acatiste/157

Sfântul Ioan de la Rila s-a născut în anul 876 în satul Skrino din apropierea Sofiei (Bulgaria), fiind crescut în dreapta credință și în învățătura cărților bisericești. După ce și-a pierdut părinții la o vârstă tânără, și-a împărțit puținele bunuri la săraci și, devenind el însuși sărac, s-a făcut păstor de vite, pentru a se ține departe de lume. Odată, stăpânul l-a bătut pentru că îi pierduse un vițel. A plâns îndelung și s-a rugat ca Dumnezeu să-l ajute. Când a găsit vițelul, îi era greu să treacă râul Struma, care se umflase de puhoaie. Atunci, punându-și nădejdea în Dumnezeu, s-a rugat, și-a pus cămașa lui zdrențuită pe apă, făcu deasupra ei semnul crucii, luă vițelul în brațe și merse cu el, precum ar fi mers pe uscat, până pe celălalt mal al râului. Stăpânul, ascuns în pădure, se înspăimântă când văzu această minune, îl răsplăti din belșug și nu-l mai primi să-i slujească. La vârsta de 25 de ani a mers și s-a călugărit în Mănăstirea Sfântul Dimitrie de la Muntele Ruen (Bulgaria), apoi, după o vreme, s-a retras în pustnicie. La început s-a nevoit pe un deal înalt și sterp, mâncând doar verdețuri sălbatice, dar tâlharii au venit peste el noaptea, l-au bătut și l-au alungat de acolo. Și-a găsit apoi o peșteră unde a locuit. Peste puțin timp, nepotul său, Luca, a venit să se nevoiască și el acolo. Însă fratele Sfântului l-a găsit și a luat înapoi pe fiul său cu sila. În drum spre casă, tânărul a murit din pricina unei mușcături de șarpe. Fratele s-a căit și a cerut iertare. Sfântul Ioan a viețuit 12 ani în peștera pustie, apoi s-a dus în munții Rilei, unde și-a găsit sălaș în scorbura unui copac. Postea și se ruga mult, plângând neîncetat. Dumnezeu l-a făcut cunoscut mai întâi ciobanilor printr-o turmă de oi care a alergat de-a lungul potecilor prăpăstioase și nu s-a oprit până la locul în care viețuia călugărul. De-atunci ei au început să aducă la Cuviosul pe bolnavi și pe cei tulburați de duhuri necurate, pe care el îi vindeca prin rugăciune. Ca să nu cadă pradă slavei deșarte, pustnicul Ioan și-a părăsit scorbura și a mers pe un pisc înalt și stâncos, unde a locuit timp de șapte ani sub cerul liber, asemenea Sfinților stâlpnici. Vestea despre marele sihastru a ajuns până la Binecredinciosul țar bulgar Petru I (927-969), care a călătorit până în Munții Rilei, vrând să-l întâlnească pe Sfânt. Acesta i-a scris o scurtă epistolă, refuzând o astfel de întâlnire, din smerenie. Cei doi s-au văzut de la distanță, plecându-se unul altuia, iar țarul bulgar i-a trimis daruri, din care Sfântul a păstrat puțin, trimițând restul înapoi, pentru că se ferea de ispita iubirii de argint. Mai târziu, Cuviosul Ioan a primit sub călăuzirea lui călugări, care au construit o mănăstire cu o biserică lângă peștera Sfântului. Cu cinci ani înainte de a-și da sfârșitul, a scris cu mâna sa: Testamentul către ucenici, în care marele pustnic de la Rila se dovedește un bun scriitor, un mare cunoscător al Sfintei Scripturi și al învățăturii Sfinților Părinți, precum și un ales povățuitor duhovnicesc al monahilor. Sfântul Ioan de Rila a trecut la Domnul în ziua de 18 august, anul 946, la vârsta de 70 de ani. Viața lui sfântă și minunile săvârșite de Dumnezeu prin rugăciunile sale au fost o frumoasă predică a credinței creștine pe pământul nou creștinat al Bulgariei. Moaștele sale au fost mutate, la scurt timp după adormire, la Sofia, din porunca Binecredinciosului țar Petru I al Bulgariei (927-969). Această mutare a avut loc pe data de 19 octombrie, care a rămas ca zi principală a pomenirii Cuviosului. Mănăstirea construită din lemn în jurul peșterii Cuviosului nu se mai păstrează, dar în secolul al XIV-lea actuala Mănăstire Rila a fost fondată de obștea Cuviosului Ioan pe un nou amplasament. Această Mănăstire a devenit o vatră de cultură și duhovnicie pentru întreaga Bulgarie. În vremea stăpânirii turcești, ea a fost ajutată și de unii domnitori și ierarhi români (domnitorul Bogdan al III-lea al Moldovei, mitropolitul Grigorie Roșea al Moldovei, episcopul Isaia al Rădăuților ș.a.).

Sfântul Gheorghe Pelerinul (Lazăr) s-a născut în anul 1864, în Şugag (aflat astăzi în judeţul Alba). După ce a trăit 14 ani în căsnicie, în anul 1883, cu încuviinţarea soţiei, a luat hotărârea să meargă la Ierusalim, ca pelerin. Luând cu sine Evanghelia şi Psaltirea, a mers pe jos până la Constanţa, apoi cu vaporul până la Ierusalim. S-a dus şi la Betleem, Ierihon, Iordan, Nazaret, Tabor. A rămas 40 de zile în nevoinţă aspră şi post, în pustia Egiptului de Sus. Suferind multe ispite de la diavolul, pentru a se întări în răbdare şi în smerenie, a decis să umble desculţ şi cu capul descoperit până la sfârşitul vieţii, indiferent de anotimp. După ce a mers în pelerinaj şi la Sfântul Munte Athos, s-a întors în satul său, dar n-a rămas mult timp aici, ci şi-a început călătoria, ca în vremurile apostolice, făcându-se pelerin străin şi călător în hotarele ţării. În 1895, dreptcredinciosul Gheorghe a trecut Carpaţii şi s-a aşezat la Piatra Neamţ, unde a primit o cămăruţă în turnul clopotniţă al Bisericii Sfântul Ioan - Domnesc. A ajuns cunoscut de preoţi, călugări şi mireni, care îl preţuiau ca pe un adevărat om duhovnicesc. Noaptea dormea cel mult trei ore în chilia sa din turn, apoi, în biserică, înălţa rugăciuni către Dumnezeu şi făcea sute de metanii. Ziua străbătea străzile oraşului, şoptind neîncetat psalmi, desculţ şi cu capul descoperit, vara şi iarna. În 1916, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, Moş Gheorghe a fost găsit răposat, tocmai când ţara intra în război, iar clopotarul bisericii Sfântului Ioan din Piatra Neamţ urca să tragă clopotele, aşa cum proorocise Sfântul. După 18 ani, unul dintre ucenicii lui, vrând să-i mute cinstitele moaşte la Râşca, a venit cu căruţa la Piatra Neamţ şi, dezgropându-le şi punându-le într-un sicriaş, a pornit la drum. Dar, prin dumnezeiasca rânduială, căruţa nu a ajuns la Râşca, ci la Mănăstirea Văratec, în a cărei gropniţă au şi fost aşezate până astăzi. Sfântul Gheorghe a vieţuit în smerenie şi osteneală, fiind propovăduitor, prin viaţă şi prin cuvânt, al Evangheliei lui Hristos, pentru care a fost hărăzit de Dumnezeu cu bogat har, prin care a săvârşit minuni şi vindecări, atât în vremea vieţii pământeşti, cât şi după moarte, fiind cinstit de credincioşi. Nevoitorul Gheorghe Lazăr a fost canonizat în cadrul şedinţei Sinodului Bisericii Ortodoxe Române de la Bucureşti, din data de 5 octombrie 2017, cu zi de pomenire la 17 august. https://t.me/Acatiste/155

La locul de tăiere aștepta mulțime de popor, sultanul Ahmed al III-lea, vizirul său și ambasadorii marilor puteri europene. Acolo mucenicii fiind puși în genunchi, mult pătimitorul Constantin i-a îmbărbătat pe fiii săi: „Fiii mei, iată, toate avuțiile le-am pierdut. Să nu ne pierdem și sufletele! Stați tari, bărbătește, dragii mei, și nu băgați seamă la moarte. Priviți la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit! Credeți tare în aceasta și nu vă mișcați din credința ortodoxă pentru viața și lumea aceasta! Aduceți-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărți de Hristos; că nu sunt vrednice muncile și nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre”. Au căzut capetele vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului celui mare, Constantin, după aceea al lui Ștefan și al lui Radu. Iar când a venit rândul copilului Mateiaș, care avea numai 12 ani, și călăul a ridicat sabia să-i taie capul, acesta s-a înspăimântat și a strigat sultanului să-l ierte că se va face musulman. Atunci tatăl său, plin de bărbăție, i-a zis: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința. Dacă este cu putință, să mori de o mie de ori, decât să-ți lepezi credința strămoșească pentru a trăi câțiva ani mai mulți pe pământ”. Atunci copilul s-a întărit și, întinzându-și liniștit gâtul pe tăietor, a zis călăului: „Vreau să mor creștin. Lovește!”. Trupurile mucenicilor au fost apoi aruncate de păgâni în mare, de unde au fost culese de creștini milostivi, care le-au îngropat în taină și cu evlavie, nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mănăstirii Maicii Domnului, care fusese ajutată înainte de domnul Constantin. Credincioasa sa soție, doamna Marica, cu care voievodul avusese 11 copii - patru fii și șapte fete -, a fost surghiunită cu fetele sale și cu ginerii pentru mai mulți ani. În 1720, ea a reușit să aducă în țară sfintele moaște ale domnitorului și le-a înmormântat în biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitoria sa, unde de atunci și până în zilele noastre veghează lumina candelei care amintește locul de odihnă al Voievodului mucenic. La 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe marele Voievod martir Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi și cu rudenia sa, Ianache, trecându-i în rândul sfinților, cu zi de prăznuire în calendar la 16 august. https://t.me/Acatiste/154

Constantin Brâncoveanu s-a născut la anul 1654 din părinți de bun neam, după tată fiind coborâtor din voievodul Matei Basarab, iar după mamă, nepot al voievodului Șerban Cantacuzino, în timpul căruia, la anul 1688, s-a tipărit pentru întâia dată în întregime Sfânta Scriptură în limba română. Rămas orfan de tată încă din pruncie, tânărul Constantin a fost crescut de către unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, cel mai învățat boier al vremii sale. Acesta s-a îngrijit să-i pună dascăli înțelepți spre a primi învățătură aleasă. Pentru iscusința și înțelepciunea sa, Constantin a primit înalte dregătorii, bucurându-se de multă cinstire încă din tinerețe. După moartea voievodului Șerban Cantacuzino la anul 1688, luna octombrie în 29 de zile, la stăruințele tuturor boierilor și dregătorilor țării, vrednicul Constantin Brâncoveanu a primit scaunul de domn al Țării Românești, fiind uns de către patriarhul de Constantinopol Dionisie IV Seroglanul și de mitropolitul Teodosie. Împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a cârmuit țara cu adâncă pricepere și înaltă priveghere, cu blândețe și răbdare creștinească. Luând în ajutor pe Hristos, Împăratul veacurilor, și având pildă pe vrednicii săi înaintași, Constantin voievod își începu slăvita domnie punând temelia celei mai mari mănăstiri ctitorite de el, cea de la Hurezi, unde și-a pregătit și loc de veșnică odihnă. Nenumărate sunt însă bisericile și mănăstirile ridicate sau înzestrate de milostivul și evlaviosul domnitor pe tot cuprinsul Țării Românești. Dărnicia și purtarea de grijă a evlaviosului Voievod Constantin Brâncoveanu nu cunoșteau margini. Ele nu se vor opri la hotarele Țării Românești, ci se vor revărsa și la frații români din Moldova și din Transilvania, la toate patriarhiile ortodoxe, la dreptcredincioșii creștini aflați în suferință pe meleagurile siriene, caucaziene și arabe, la Locurile Sfinte ale Răsăritului: la Ierusalim, la Athos, la Sinai și la mănăstirile din Grecia și din insulele grecești. După aproape 25 de ani de strălucită domnie i-a fost dat marelui Voievod Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, precum și cu sfetnicul Ianache, să fie părtași patimilor lui Hristos și să fie încununați cu coroana sfântă a muceniciei. În Săptămâna Patimilor din anul 1714, în urma trădării unor boieri, care l-au clevetit că uneltește împotriva turcilor, la București a sosit o mulțime de ostași trimiși de sultanul Ahmed al III-lea, care l-au luat pe Constantin Vodă cu fiii și ginerii săi și l-au dus la Inalta Poartă, în jalea tuturor locuitorilor orașului. Luându-și rămas bun, Constantin a zis noului domnitor și celor din apropierea lui: „Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei”. La Constantinopol, creștinul voievod și fiul său cel mare au fost chinuiți cumplit de către necredincioși vreme de patru luni, ca să dea toate averile lor, pe care turcii le bănuiau că sunt foarte mari, însă nu găsiseră decât puține. Au fost supuși la amarnice munci: întinderea pe roată, cetluirea capului cu un cerc de fier, arderea cu fierul înroșit în foc pe piept și pe spate, înțeparea mâinilor și a picioarelor. La sfârșit, după ce au smuls tot ce se putea de la bătrânul voievod, fără însă să găsească averea la care se așteptau ei, turcii l-au pus să aleagă între trecerea la mahomedanism și moarte. Dar Constantin și fiii săi au rămas neclintiți în credința lor, astfel că în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, când Dreptcredinciosul Voievod Constantin Brancoveanul împlinea 60 de ani și era ziua de nume a doamnei sale, Marica, el a fost scos din temniță împreună cu fiii săi și cu sfetnicul Ianache, pentru a primi sfârșitul mucenicesc. Mărturisitorii lui Hristos au fost duși pe străzile orașului lui Constantin, îmbrăcați numai în cămăși, desculți, cu capetele descoperite și legați în lanțuri, întocmai ca răufăcătorii.

Adormirea Maicii Domnului este prăznuită pe 15 august. Despre această sărbătoare nu găsim informații în Sfintele Evanghelii, ci numai în Tradiția Bisericii. Maica Domnului a mai trăit 11 ani după înălţarea la cer a Fiului său. Sfântul Arhanghel Gavriil i-a vestit trecerea din lumea aceasta la viaţa veşnică cu trei zile înainte de adormirea sa: „Acestea zice Fiul tău: Vremea este a muta pe maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primește cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viața cea nemuritoare”. După ce Fecioara Maria și-a cerut iertare de la toți, și-a dat duhul. Domnul Însuși S-a coborât din ceruri pentru a primi în Mâinile Sale sufletul ei cel sfânt. Atunci s-au petrecut multe minuni: ochii orbilor și auzul surzilor s-au deschis, ologii și bolnavii s-au vindecat. Trupul a stat trei zile în mormânt, după care a fost ridicat în chip tainic spre lăcașurile cerești. Sfânta Tradiție mărturisește că Toma a sosit la Ierusalim în a treia zi după înmormântarea Maicii Domnului. Dorind să cinstească trupul său, Sfinții Apostoli au deschis mormântul și au descoperit că era gol. Trupul Fecioarei a fost ridicat la ceruri de Fiul său. Sfinţii Părinţi ne descoperă că după cum trupul Maicii Domnului a rămas feciorelnic în timpul naşterii lui Hristos, se cuvenea ca trupul ei să rămână integru, ferit de stricăciune şi după mutarea ei la cele veşnice. Moartea Maicii Domnului este mutare la Viaţă, după cum reiese şi din troparul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului: „Mutatu-te-ai la viaţă, ceea ce eşti Maica Vieţii”. Din acest motiv, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului nu este tristă, ci plină de bucurie. Maica Domnului a fost un om ca oricare dintre noi: nu a fost lipsită de păcatul strămoşesc şi pentru că a împărtăşit naşterea noastră, nu a fost ferită nici de moartea noastră. Ca orice om, ea a trecut prin moarte, dar nu a rămas în mormânt, ci a fost înălţată la cer de Fiul ei, Cel care a biruit moartea. În cărţile de cult nu se vorbeşte de învierea Maicii Domnului şi nici de Înălţarea ei la cer, pentru a nu se confunda cu Învierea Mântuitorului şi cu Înălţarea Sa la cer. În schimb se vorbeşte de mutarea ei la viaţa cea netrecătoare, trecere posibilă datorită deplinei uniri cu Hristos. Dacă după adormire sufletul ei este primit „până la tronul Lui cel împărătesc, până la Sfânta Sfintelor cea din ceruri”, după cum ne spune Sfântul Ioan Damachin, la trei zile de la adormire este urcat şi trupul ei la cerurile cele mai presus de ceruri. Icoana Adormirii Maicii Domnului ne descoperă că Mântuitorul ia la ceruri sufletul Maicii Sale, simbolizat de un prunc înfăşat în scutece albe. Dacă în alte icoane Maica Domnului tine pruncul pe braţul stâng, iar cu braţul drept îl arată lumii, în icoana Adormirii Maicii Domnului imaginea este inversată, Hristos ține sufletul ei pe braţul stâng şi o arată îngerilor. https://t.me/Acatiste/151

Durerea Maicii Domnului zugravită în icoană poate fi văzută ca un simbol al fiecărei persoane care suferă necazuri și durere ca urmare a abandonului, pierdeii, suferinței, morții, disperării și a altor chinuri care ne ies în cale în această viață pământească. Fiul iubit al Fecioarei Maria nu este în brațele sale. El este pe moarte, sau a murit pe Cruce, o victimă nevinovată a cruzimii umane și demonice. Maica Domnului este singură. Totuși, această poartă a durerii duce la bucurie, pentru că Moartea Fiului a fost un mijloc prin care El a biruit moartea pentru întreaga omenire. Durerea foarte mare și tristețea pe care Maica Domnului a îndurat-o o leagă de Pătimirile Lui. Și Pătimirile Lui duc la Înviere și schimbare. Să ne rugăm pentru dușmanii noștri, să ne perceapă altfel, cât și pentru noi înșine, ca să fim tot mai conștienți de Împărăția Luminii, iubirii și bucuriei pe care am cunoscut-o prin venirea pe această lume a Domnului nostru, Fiul Mariei, Iisus Om adevărat și Dumnezeu adevărat. Amin! https://t.me/Acatiste/1345

Icoana Maicii Domnului cu 7 săgeți În Duminica Tuturor Sfinților, precum și la sărbătoarea Întâmpinării Domnului (2 februarie), dar și în ziua dinaintea ajunului sărbătorii Adormirii Maicii Domnului (13 august), cinstim Icoana Maicii Domnului cu 7 săgeți care mai este numită și îmblânzirea inimilor împietrite. Icoana este una din puținele în care Fecioara Maria apare singură. Inima Ei este străpunsă cu 7 săgeți. Așezarea săgeților diferă: 4 pe partea stângă și 3 pe partea dreaptă, sau invers, ori câte 3 în fiecare parte și una pe verticală în partea de jos. Acest număr, 7, înseamnă plinătatea, dar în cazul de față înseamnă plinătatea necazului (a durerii și a suferinței). Originile Icoanei sunt la romano-catolici și se crede că a fost adusă în Rusia de către iconografii polonezi. În conformitate cu tradiția răsăriteană, spre deosebire de cea a occidentului care se închină inimii Maicii Domnului, în această icoană inima Fecioarei Maria este ascunsă, nevăzându-se prin hainele Sale. Fundamentul scripturistic pentru această Icoană este prorocia Dreptului Simeon (mai există o altă Icoană a Maicii Domnului numită prorocia lui Simeon), care a ieșit în întâmpinarea Domnului atunci când a fost dus la Templul din Ierusalim de către Fecioara Maria și Iosif, la 40 de zile după Nașterea Sa. Atunci, Dreptul Simeon i-a zis Născătoarei de Dumnezeu: Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri. Și prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi (Luca 2, 34-35). Cum a fost descoperită această Icoană făcătoare de minuni? Un bărbat din împrejurimile orașului Kadnikov, apropiat de orașul Vologda din Rusia europeană, fusese bolnav mulți ani și mergea șchiopătând și suferea de o slăbiciune generală. El a auzit o voce într-un vis, spunându-i că se va vindeca dacă va merge la Biserica Sf. Ioan Teologul de lângă Vologda, să găsească icoana Maicii Domnului în turnul clopotniței. De 2 ori s-a dus, dar nu a fost lăsat să intre în turn. Când s-a întors pentru a treia oară, cu credință în inimă, cei ce îngrijeau Biserica, văzându-l din nou pe pelerinul bolnav, și-au făcut milă și l-au lăsat în clopotniță. El a descoperit imediat ceea ce a căutat. Icoana fusese întoarsă cu fața în jos astfel încât părea că e o simplă scândură, iar clopotarii mergeau pe ea în drumul spre clopot. Icoana a fost curățată și s-a săvârșit un paraclis în fața ei. Pe când se ruga fierbinte în fața Icoanei, bărbatul bolnav s-a vindecat în mod miraculous. Icoana Maicii Domnului cu 7 săgeți a revenit în atenția credincioșilor în anul 1830, când în orașul Vologda era o epidemie de holeră. Icoana a fost purtată într-o procesiune prin oraș, iar epidemia s-a oprit. De atunci, icoana originală și copii ale acesteia (care poartă harul originalului) au fost sursă a numeroase vindecări și alte minuni. Icoana a fost dusă într-un pelerinaj în orașul Cernigov în Ucraina, pe 29 iulie 2004. Mai târziu, pe 27 septembrie în același an, călugării de la Mănăstirea Tolga din regiunea Iaroslavl ‒ unde noul mucenic, Arhiepiscopul Serafim (Samoilovici) născut în Mirgorod, regiunea Poltava din Ucraina, a fost stareț în perioada 1907-1918 ‒ au adus icoana în orașul Pușkino de lângă Moscova. Părintele Victor, eclesiarhul Catedralei Sf. Ioan Teologul, în care icoana a fost așezată spre închinare, a declarat cu această ocazie: Toți cei care vin cu credință să se roage icoanei Maicii Domnului Îmblânzirea inimilor împietrite vor simți o înmuiere a inimii. Suferințele sufletului și ale trupului se vor alina. Dacă te rogi pentru vrăjmașii tăi înaintea icoanei, gândurile lor ostile se vor depărta, și vor fi înlocuite de nobilul sentiment al milei. Această icoană a lăcrimat în ziua de 12 august 2000, în momentul în care s-a produs dezastrul de pe submarinul Kursk, precum și pe 11 septembrie 2001, atunci când Turnurile Gemene ale World Trade Center din New York au fost distruse de către teroriști.