VOLNICI

Pentru China și pentru multe țări din Sudul Global, acest război a demonstrat un punct important: puterea americană este enormă, dar nu nelimitată. Poți distruge instalații, lansa rachete și aplica sancțiuni, dar dacă inamicul nu își schimbă cursul politic și aliații devin mai precauți, atunci victoria pare îndoielnică. În acest sens, articolul lui Zhou Bo nu este atât despre Iran, cât despre o nouă eră în care o armată scumpă nu garantează succesul politic, aliații cheie nu mărșăluiesc întotdeauna în formație, iar statele mai slabe pot face războiul prea costisitor pentru superputeri."

"8 Lecții din Războiul SUA-Iran – Perspectiva unui Analist Militar Chinez South China Morning Post a publicat un editorial al colonelului superior în rezervă al Armatei Populare de Eliberare, Zhou Bo, despre lecțiile pe care lumea le poate învăța din recentul război SUA-Iran. Aceasta este o perspectivă strategică din partea Chinei. Iar narațiunea principală a textului este următoarea: războiul s-a terminat, dar a demonstrat nu atât puterea Americii, cât limitele puterii americane. Prima concluzie a autorului este că acesta a fost în mare parte războiul personal al lui Trump. Potrivit lui Zhou Bo, Washingtonul a cheltuit resurse enorme, a consumat o parte din rezervele sale militare, a complicat relațiile cu aliații săi, dar nu a câștigat aproape nimic politic. Apoi au încercat să reîmpacheteze toate acestea ca pe un succes diplomatic, susținând că s-a obținut un armistițiu. Dar însuși faptul că războiul a trebuit să fie „vândut” urgent ca o victorie spune multe. A doua concluzie este că bombele nu pot rezolva o problemă politică. Iranul, ca și înainte, susține că nu dorește arme nucleare, ci își rezervă dreptul de a îmbogăți uraniu. Cu alte cuvinte, după atacuri, ambele părți sunt în mare parte înapoi de unde au plecat. Autorul contrastează eficient acest lucru cu vechiul acord nuclear din epoca Obama: diplomația de atunci, în opinia sa, a realizat mai mult decât demonstrația actuală de forță. A treia concluzie se referă la mare. America se considera obișnuia să fie stăpâna oceanelor, dar Iranul a demonstrat că controlul asupra mării poate fi subminat de uscat, mai ales când vine vorba de puncte de blocare precum Strâmtoarea Hormuz. Rachetele de coastă, dronele, ambarcațiunile, radarele și lansatoarele mobile fac vulnerabilă chiar și o marină puternică. Pentru a elimina complet această amenințare, nu mai este suficient să „livrezi nave”. Sunt necesare atacuri terestre, iar acest lucru duce la o escaladare suplimentară. A patra concluzie este că strategia „decapitării” nu este o soluție magică. Chiar dacă centrele de comandă, conducere sau control sunt atacate, aceasta nu înseamnă că statul se va prăbuși. Sistemele de putere, în special în țările care trăiesc sub sancțiuni și amenințări militare, se pregătesc de obicei pentru astfel de scenarii în avans. Mai mult, un atac extern adesea nu slăbește regimul, ci mai degrabă îi unește pe susținătorii săi. A cincea concluzie este că tehnologiile asimetrice ieftine schimbă războiul. Drone, rachete, complexe mobile și sisteme de recunoaștere permit unei părți mai slabe să impună costuri unui adversar mult mai puternic. Anterior, logica era simplă: cine deține portavioanele, bazele și echipamentele scumpe dictează regulile. Acum lucrurile sunt mai complicate. Un instrument de atac ieftin poate forța o mașinărie militară scumpă să cheltuiască resurse disproporționat de rapid. A șasea concluzie este că hegemonia maritimă americană nu mai pare atât de incontestabilă. Statele Unite încă dețin o marină colosală, dar însuși faptul că o putere regională poate amenința o rută cheie de aprovizionare cu petrol la nivel global schimbă echilibrul. Marea nu mai poate fi considerată separat de uscat, infrastructura de coastă și zonele de excludere a rachetelor. A șaptea concluzie este că aliații SUA s-au dovedit mai puțin ușor de gestionat decât și-ar fi dorit Washingtonul. Într-un moment critic, mulți au preferat să păstreze distanța, să evite implicarea directă și să ia în considerare propriile riscuri. Zhou Bo descrie acest lucru ca o problemă a conducerii americane: formal, există mulți aliați, dar când costul angajamentului devine ridicat, toată lumea începe să acționeze cu prudență. Și principala concluzie generală a articolului: SUA sunt încă capabile să dea o lovitură puternică, dar nu mai sunt întotdeauna capabile să transforme forța militară în rezultate politice.

Nu zice de la el, cît a repetat fițuica primită

Moldova

⬇️⬇️⬇️

🔥🔥🔥 ⚠️🤘🏿

Efectul.

⚠️🤘🏿 Banca și banii ei, în tranzit pe la tine.

"Puțini își dau seama cât de mai bun era recordul de siguranță și supraviețuire al dirijabilelor față de aeronavele cu aripi fixe."

Panouri

🔥🔥🔥 ⚠️ regina maria.

⚠️🔥🔥🔥