Andrei Vasilachi - cugetări.

Imaginează-ți o lume fără substantive. O lume în care există doar verbe. Asemenea lume și-a imaginat-o unul din scriitorii mei preferați, Jorge Luis Borges, într-o poveste scurtă cu o denumire criptică, „Tlon, Uqbar, Orbis Tertius” (sună ca ceva demonic în latină... în filme ieftine; anyways). În ea Borges își imaginează o planetă misterioasă și fictivă cu diferite națiuni în care „Limba lor, cu derivatele sale—religie, literatură și metafizică—presupune idealism. Pentru ei, lumea nu este o conjuctură a obiectelor în spațiu, ci o serie eterogenă de acte independente. (...) De exemplu, nu există niciun cuvânt care să corespundă substantivului Lună, dar există un verb ‘a ne Luni’ sau ’Lunind’.” Într-o lume în care nu există substantive și nu există lucruri, cea mai mare parte a filosofiei occidentale devine imposibilă. Planeta Tlön, deși are națiuni diferite, este o monocultură, una extrem de idealistă, în care oamenii săi „concep Universul ca pe o serie de procese mintale a căror desfășurare trebuie înțeleasă doar ca o secvență de timp.” Sau, altfel spus, ei văd psihologia ca disciplina științifică principală și toate celelalte îi sunt subordonate. Îmi place în mod deosebit ideea lui de „hrönir” — un duplicat de ceva ce ar putea fi făcut din duplicate în sine și așa mai departe. Modul în care Borges descrie asta pare să implice faptul că satirizează noțiunea de „creații originale” în cultura noastră umană — plagiem cu toții de la cineva care a plagiat de la altcineva (ad infinitum), este inevitabil (mai ales în epoca internetului). Dar, în același timp, poate fi interpretat ca un compliment pentru ingeniozitatea noastră — plagiatul și stocarea informațiilor ne-au permis să construim civilizații care au depășit o singură conștiință — într-un fel, bibliotecile noastre, științele, descoperirile, limbile sunt toate opera unei „conștiințe colective” care copie, face noi descoperiri și transmite informații. Această planetă idealistă a lui Tlön nu este complet imaginară până la urmă, deoarece are asemănări cu a noastră: „Un fapt curios: hrönir de gradul al doilea și al treilea — adică hrönir derivat de la un alt hrön, și hrönir derivat de la hrönul altui hrön—exagerează defectele originalului; cele de gradul al cincilea sunt aproape uniforme; cele din al nouălea pot fi confundate cu cele din al doilea; iar cei din al unsprezecelea grad au o puritate a formei pe care originalii nu o posedă. Procesul este unul recurent; un hrön de gradul al XII-lea începe să se deterioreze în calitate. Mai ciudat și mai perfect decât orice hrön este uneori ‘ur’, care este un lucru produs prin sugestie, un obiect adus de speranță. Lucrurile se duplică în Tlön. Acestea au tendința în același timp de a se șterge, de a-și pierde detaliile atunci când oamenii le uită. Exemplul clasic este cel al unui prag de piatră care a durat atât timp cât a fost vizitat de un cerșetor și care s-a stins din vedere la moartea sa. Ocazional, câteva păsări, poate un cal, au salvat ruinele unui amfiteatru." Și totuși, aici mă întreb… dacă ceea ce am spus până acum este complet greșit și dacă Borges a scris această poveste micuță doar pentru a râde de noi săracii cititori; și dacă ar fi făcut-o, nu mă supăr, deoarece este un troll de calitate înaltă.

Să acumulezi experiențe, sentimente și cunoștințe o viață întreagă… și să le iei cu tine-n pământ odată cu moartea. Asemenea viziunea o împărtășeau Stoicii antici. Deși credeau într-un Creator, ei nu considerau că e logic să crezi într-o lume dincolo; ne descompunem corpul și sufletul în această lume, atomii reîntorcându-se în materia Universului, tot de acolo de unde am și apărut. Această perspectivă are sens intuitiv, doar că e incompletă. Stoicii erau, metafizic vorbind, materialiști. Dar referirile lor constante la spirit, suflet, sine denotă o viziune mai vastă asupra realității decât un simplu materialism în sensul comun al cuvântului. Există diverse dimensiuni, sau unde, alte realității. O dimensiune e carnea și oasele noastre, degradarea și dizolvarea cărora e mai ușor de observat. Dar există și dimensiunea sinelui care nu se rezumă doar la corpul nostru, ci se răsfrânge asupra minților altor oameni — toate acțiunile, cuvintele și emoțiile transmise de un om către alții supraviețuiesc atât timp cât cineva își amintește de ele. E o perspectivă mai sentimentală decât cea a Stoicilor, dar derivă tot din intuițiile lor. Sentimentalismul în sine nu e un lucru rău, e ceea ce ne distinge de alte specii, cel puțin în varietatea și sofisticarea sentimentelor noastre. Problema e în irosirea sentimentelor noastre pentru cauze proaste, după cum sugera C.S. Lewis în Desființarea omului. Anume acest sentimentalism ne convinge, într-o oarecare măsură, că omul nu moare pe deplin atunci când corpul nu mai e în viață, el încetează să mai existe atunci când nimeni nu-și mai amintește de el, când sinele lui nu mai locuiește în rețelele misterioase și complexe ale minții altora. Transmițând amintiri și sentimente din minte-n minte ne extindem viața, într-un dans comun spre ulterioara dispariție a speciei. Dar atât timp cât suntem aici, să fim sentimentali, în numele celor ce au rămas vii în mințile noastre…

Să știi când și cum să spui nu e ceea ce va diferenția masele de oamenii distincți în viitor. Într-o lume în care va exista tot mai multă abundență, cel ce va avea tăria de caracter (dar și egoismul) să renunțe va face diferența în cultură, deoarece cultura viitorului apropiat e cultura suprastimulării. La un moment dat vom fi flămânzi de esențial, de original. Semnele acestei rezistențe deja se observă astăzi în mișcări ca minimalismul digital, dark academia și alte trenduri cu tangențe nostalgice. Totuși, aceste mișcări sunt reacționare și s-au format în mijlocul (și prin intermediul) abundenței. În viitor vom avea contra-mișcări mult mai radicale și, probabil, mai disperate. Vorba aia, “desperate times call for desperate measures”. Spre exemplu, Renașterea s-a clădit din pofta medievalilor târzii de artă și gândire clasică, Dadaismul s-a format ca reacție satirică la ororile Primului Război Mondial, iar Postmodernismul secolului XX a apărut dintr-o renunțare radicală la normele vremurilor sale. Totul în cultură apare ca o reacție la altceva. Oricât n-ar avansa omul, tot în urmă privește. Anume în această simbioză, dintre recontextualizarea trecutului și egoismul creației contemporane apare cultura originală.

Ororile comise de oameni în războaiele recente ne surprind din cauza abundenței informaționale în era digitală. A trecut timpul războaielor distante, care se întâmplau undeva și care nu ne afectau emoțional. Iar dacă faci un efort conștient să ignori zarva din mediul online, oricum mai devreme sau mai târziu informația va ajunge la tine. Natura crimelor în sine nu e nimic nou pentru oameni, e doar o reamintire a ceea ce suntem capabili, chiar și în “cea mai pașnică perioadă a umanității”, după cum îi spune Steven Pinker. Respectiv, apare întrebarea: dacă asta e cea mai pașnică perioadă din istorie, atunci cum arată starea noastră obișnuită? Conform AAAS (American Association for the Advancement of Science), un război de scară mică are loc la fiecare 1.9 ani, un război de scară largă la fiecare 12.8 ani, iar un război de o scară și mai mare (ca WW1 și WW2) are loc la fiecare 100 ani. Iar dacă ne gândim în termeni apocaliptici, același model matematic (simularea “Monte Carlo”) estimează că perioada medie de așteptare a unui război catastrofic (1 miliard de morți) e 1339 ani. Deci stați liniștit, ne vom masacra mai lejer vreun mileniu și jumătate la fiecare 2 ani, după care doar Dumnezeu (?) știe ce va fi. Deși uneori îmi imaginez un Dumnezeu la fel de confuz ca noi, uitându-se pasiv la ceea ce a creat — o scenă infinită de tragedii, cu câteva antracte ici colo…

Setea de cunoaștere e ceea ce definește omul. E un aspect atât de inerent încât chiar și cel mai neinteresant și plictisit om de pe Pământ simte din când în când această sete. Nu-i pot sincer înțelege pe oamenii care se declară plictisiți de viață. Asemenea oameni sunt ignoranți față de capacitățile propriului creier și a propriei curiozități. Ei fie fac orice ca să evite introspecția, fie își folosesc mintea exclusiv pentru a se sustrage — se înșală pe ei înșine, își îngustează lumea în mod artificial și, în loc să-și potolească setea de cunoaștere prin a-și explora interesele, își creează un mediu informațional care treptat îi convinge că lumea e banală și simplă, că cele mai populare lucruri sunt cele mai valoroase și că tot restul e o pierdere de timp. Mirarea. Mirarea exprimată în filosofie, istorie, științe și arte e bună de la sine; ea e oglindirea misterelor din creierul uman, dar și un semn că noi suntem meniți să fim veșnici cercetători. Dacă ar fi existat vreun sens general în viață, atunci el ar fi încercarea de a înțelege complexitatea lumii din jur. Un mare motiv din care generația noastră suferă mintal e că ne privăm de această plăcere, care pare simplă, dar care conține un stoc inepuizabil și complex de hrană pentru minte. În loc, artificializăm și mai mult mediul în care trăim, setându-ne bariere și scopuri care există exclusiv în paradigma “succesului”, uitând că soarta tuturor succeselor e descompunerea în sol, sau, pur și simplu, uitarea.

“Cine este pretutindeni nu este nicăieri” îi spuse Seneca lui Luciliu într-o scrisoare. “Cei care își petrec viața în peregrinări ajung să aibă multe gazde, dar nici un prieten. La fel li se întâmplă, fără scăpare, celor care nu se dedică îndeaproape spiritului unui singur autor, ci trec de la unul la altul, în fugă și grăbindu-se…”. Aceste gânduri au fost înșirate pe foi două milenii în urmă, iar mesajul lor pare la fel de pertinent și acum. Chiar se pare că astăzi simțim și mai acut dilema abundenței. Vrem să gustăm din viață cât mai mult, dar, prin a ne împărți atenția în mii de direcții, nu ne dedicăm pe deplin niciunui lucru, subiect, sau om. Suntem, pe foaie, în cea mai prosperă și pașnică perioadă a umanității, dar ne liniștește acest fapt statistic atunci când întâlnim o tragedie în viața personală sau suntem martorii digitali ai suferinței din lume? Ne convinge argumentul perspectivei istorice? Mantaua subiectivității ne învăluie corpul în orice moment al vieții, și asta ne face oameni care, deși fiind similari, ne diferențiem prin experiențele, gândurile și sentimentele noastre individuale. Totuși, având access la rațiune, avem ceva universal care ne unește, dacă dispunem de dorința de a cunoaște. Dar cunoașterea e și durere, dezamăgire, destrămare a iluziilor. Vrem accesul tot mai larg și divers la cunoștințe, dar accesul în sine nu înseamnă cunoaștere. Căci a cunoaște ceva înseamnă a elimina alte cunoștințe și, deci, prin definiție, a cunoaște ceva înseamnă a alege să nu cunoști altceva. Iar în lumea în care avem cel mai larg acces la cunoștințe din istorie, ideea de a ne priva intenționat de unele cunoștințe ni se pare o pedeapsă pe care nu vrem s-o îndurăm din bunăvoie și deci ne lăsăm duși de capriciile internetului care ne creează încrederea în sine falsă că suntem mai informați. Sunt curios, în acești două mii de ani de când a scris Seneca (și alți autori ca el), s-a schimbat omul de atunci, a devenit mai înțelept? Ori suntem mereu aceiași și unicul lucru care se schimbă e contextul?

Tragedia omului: a fi condamnat să aibă un sentiment permanent de insatisfacție. Se spune că apreciem cu adevărat viața doar în retrospectivă, căci privirea în trecut implică o detașare de la sine, o romantizare, o poetizare a propriului sine – ne vedem adesea ca niște personaje principale din romane sau filme. Dar această detașare e și o fantezie, o rescriere a realității într-o oarecare măsură, care ne face și mai insatisfăcuți cu prezentul; respectiv ne tot gândim la „timpurile bune” din trecut. Similar e și cu viitorul, care din toate stările mintale e cel mai delirant: fie ne creăm speranțe deșarte fie exagerăm necazurile pe care le anticipăm. Ambele, trecutul și viitorul, ne detașează de prezent. Dar, într-un mod ironic, prezentul e orbirea sinelui de către propriul sine – toți hormonii ne cauzează emoțiile care creează o lentilă personală asupra realității care prin definiție e în antiteză cu realitatea. Respectiv, adesea ne poticnim de noi înșine din cauza interpretării subiective a realității. Viața, în esență, constă în această pendulare mintală trecut-prezent-viitor care creează o insatisfacție perpetuă. Trecutul – fantezie, prezentul – orbire, viitorul – delir.

Preocuparea omului de rând cu politica are două laturi esențiale: percepția că opinia fiecăruia afectează direcția politică a țării și divertismentul negativ ce reiese din discursul politic. Prima latură – opinia fiecăruia – poate fi nocivă dacă educația omului mediu e proastă, întrucât doar va întări argumentul că oamenii sunt proști și vor să aibă stăpân. O astfel de țară va continua să fie ademenită de ideologii autoritare, anacronice și cu ierarhii rigide care văd indivizii din comunitate ca niște resurse exploatabile cu inteligență redusă. Dar tot aceeași latură poate fi pozitivă dacă omul își formează opinia investigând din multiple surse și având toleranța față de incertitudine; în așa fel vom dezvolta cetățeni cu adevăratul spirit critic, un spirit mai puțin dogmatic și, deci, mai incert, care nu se grăbește să-și facă concluzii, deoarece înțelege, în urma investigării, că realitatea e mai complexă decât i se părea inițial. A doua latură – divertismentul negativ – poate fi nocivă dacă omul mediu, similar cu omul din peștera lui Platon, crede ceea ce vede fără să-și pună întrebări mai profunde, care necesită timp și răbdare de a le înțelege; căci multe întrebări nu pot fi răspunse, dar în căutare ne dezvoltăm spiritul critic care ne protejează de demagogii. Această latură poate fi utilă dacă înțelegem că rolul discursului politic e de a înțelege cum ne relaționăm noi, cetățenii unei țări în ansamblu, dar și fiecare individ aparte, la noi înșine și în ce direcție se îndreaptă „spiritul” nostru comunitar. Respectiv, obsesia unei țări cu divertismentul negativ din discursul politic e un simptom al superficialității gândirii politice a omului mediu din acea țară. Cu alte cuvinte, popularitatea divertismentului negativ în politică denotă o imaturitate generală a populației. Până nu vom înțelege că divertismentul negativ e un simptom al spiritului comunitar, ci nu vizează doar politicianul aparte, nu vom înceta să ne tot mirăm că la putere ajung demagogi, populiști și oportuniști. În acest sens, avem nevoie de resurgența unor artiști mari care, la fel cum James Joyce o făcuse în Oameni din Dublin, ar „pune în fața oamenilor o oglindă bine lustruită”, care le-ar arăta esența într-un mod onest — fără măguliri sau critici exagerate specifice politicienilor. Oamenii au nevoie să li se amintească de bunătatea lor dar și de răutatea lor. Fără asemenea oglinzi din partea artiștilor oamenii vor continua să se cufunde-n ignoranță, iar actorii politici vor continua să-i manipuleze pe placul lor.

Am ajuns în timpuri când cel mai leneș procedeu intelectual e să fii "sceptic" și să aduni aplauze de la turma ta, căreia îi place să fie măgulită prin argumente care urlă "nu suntem ca restul!"; dacă ești împotriva a ceea ce e mai popular (chiar și dacă acel popular e bazat pe dovezi) ești un adevărat rebel, care "gândește pentru sine". Să fii împotriva curentului de dragul de a fi diferit dovedește puterea propriului ego de a-ți influența comportamentul — vrei să fii diferit și deci îți justifici poziția prin a selecta adevăruri convenabile și a le ignora pe cele ce sunt în conflict cu teza ta generală (nemaivorbind de exagerări și scoatere din context). Obișnuim să vedem acest comportament la politicieni, dar nici intelectualii nu stau la o parte în ultimul timp. De fapt ei sunt adesea cei mai influențați de potențialul laudelor și astfel uită de orice integritate intelectuală atunci când își urmăresc agenda propriei mândrii.

Sunt vremuri când îmi e mai dificil să fiu împăcat cu inacțiunea, când nu pot să mă retrag și pur și simplu să reflect, fără a ajunge la concluzii, fără a face un plan sau a căuta mereu valoare în totul. Doar să fiu și să las spațiul să rămână... spațiu. Atunci îmi văd viața prin "aș fi putut face cutare și cutare", creându-mi dezamăgiri adiționale care, eventual, vor fi resursele viitoarelor creații. Repetând acest ciclu încerc să integrez noi conștientizări, să ajustez ceva în atitudinea mea, cu scopul de a fi mai confortabil în următoarea perioadă de inacțiune. Cel puțin așa stau lucrurile în mod ideal în capul meu; în realitate procesul e mult mai ridicol și frustrant și nu mereu îmi reușește. E greu să ies din acest ciclu trăind în lumea modernă, în care totul îți strigă-n față: "uite, ai putea fi asta, ai putea face asta, nu-ți pierde timpul!", în care rareori mai vezi un om calm în detașarea sa, căci detașarea generației noastre e departe de idealul ataraxiei al grecilor antici, detașarea noastră e rodul epuizării și al apatiei, nu al iluminării. Îi răsfoiesc pe Cioran și Aurelius și mă amuz pe seama frustrărilor altora din trecut, nu din răutate (îmi spun eu), ci din urma înțelegerii că altfel nu poate fi, că prin încercarea de a mă autodepăși doar confirm ceea ce sunt și ceea ce voi fi mereu — un simplu om.