Penele Arhanghelului

SĂ SPRIJINIM MONUMENTUL DE LA MAJADAHONDA În 2027 se împlinesc 90 de ani de la jertfa legionarilor romani Ion Mota și Vasile Marin de la Majadahonda . Lupta lor contra comunismului și jertfa lor , este o pildă pentru lupta noastră actuală de păstrarea identității naționale și creștine .Este o datorie sfântă pe care o îndeplinim an de an , de 14 ani să plătim impozitul pe terenul și monumentul de la Majadahonda . În contextul dificil intern și internațional facem apel la toți românii de bună credință pentru sprijinirea acestui demers . Contribuțiile se pot trimite în contul RO84BRDE330SV31916453300 ,Olariu Nicolae-Sorin .

https://vm.tiktok.com/ZN8hMeXDr/ "Dragi prieteni, ne-a fost greu când eram tineri: am suferit de tinerețe însăși ca de o boală gravă. Aceasta face ca timpul în care suntem aruncați să fie un timp de mare decădere și dezintegrare interioară, care, cu toate slăbiciunile sale, și totusi cu cea mai mare putere a sa, lucrează împotriva spiritului tinereții." — Friedrich Nietzsche, Der Wille zur Macht, Leipzig, 1922, pag. 188. "Numai un revoluționar, numai un om care se ridică în contra ordinei și moralei actuale, numai acela va putea vorbi în numele unei noui credințe. Și numai acela va avea răsunet în inimile celor tineri. [. . .] Jertfa de sine trebue să fie în conștiința fiecăruia nu o datorie ca astăzi, dar un act sfânt, mitic, un sens al trăirii aici pe pământ." — Ioan Victor Vojen, Morala eroică, Axa, Anul I, Nr. 11, 30 Aprilie 1933. "Spiritul nou este o schimbare sufletească a omului, o nouă plămădire a conținutului sufletesc și de conștiință, menită să împânzească țara cu oameni înalți sufletește, eroici, pătrunși de simțământul onoarei, iubitori de țară până la cea mai mare jertfă personală făcută pentru folosul poporului românesc, și cu adâncă și iubitoare credință în Dumnezeu." — Ion I. Moța, Spiritul nou, Cuvântul Argeșului, Anul I, Nr. 16, 28 Februarie 1936.| | Penele Arhanghelului 🇷🇴 |

Apăsați pentru a citi mai mult din noul articol. De asemenea, în cursul acestei zile, o să fie publicat și pe site-ul Incorectpolitic.

Spiritul revoluționar a fost — v-o spunem, dragi istorici și pasionați — cel care a pus România pe hartă și care a alipit cultura noastră de cea europeană, care ne-a ridicat, prin Mircea Eliade, Emil Cioran sau Constantin Noica, la rangul de civilizație și cultură europeană. Fără aceste nume, România ar fi fost doar o țară pe hartă, ca toate celelalte. Spiritul tineresc este acela care însuflețește o națiune. Să mai spunem că Alexandru cel Mare devenise regele Macedoniei la doar 20 de ani, și că, la 22, acesta începea campania împotriva Imperiului Persan? Dacă nu ar fi fost elementul tineresc, România nu ar fi avut inimă; memoria "generației de aur" este cu atât mai frumoasă cu cât realizăm, cum a realizat și "mentorul nostru spiritual" — așa îl numea Emil Cioran pe Profesorul Nae Ionescu [21] — că tineretul "simte, infinit mai mult decât noi [cei bătrâni], nevoia de a trăi în comunitate; are într-un grad mult mai înalt simțul încadrării și al ierarhiei, și trăiește cu o adâncime metafizică cu atât mai impresionantă cu cât nu e căutată bucuria supunerii la o ordine care o transcende." [22]. Acest tineret — iar acesta e un lucru pe care nu îl mai întâlnim astăzi, când tineretul "trăiește" în propria-și mizerie, atașat până în măduva ființei de cele mai cumplite și urâte forme ale materialismului și ale negării spiritului —, avea dorința de libertate. Ce este libertatea? Eliade credea că libertatea nu este doar o noțiune abstractă pe care o întâlnim în dicționare și în povești, așa cum consideră materialiștii de astăzi și de ieri (și cum o vor considera, din păcate, și cei de mâine, "gânditorii" politici și "înțelepții" vremurilor noastre). În perioada sa de maturitate, după încheierea celui de-al doilea război mondial, într-o revistă a exilului, cum erau multe, Eliade scria: "Capacitatea omului de a fi liber și creator prin credință, dacă ar fi folosită, ar duce la veșnica reînnoire a Cosmosului, la refacerea Creației, la colaborarea om-Dumnezeu pe toate nivelurile realului, la tovărășia beatifică om-Dumnezeu, la regenerarea tuturor făpturilor (. . .)" [23]. Să facă, deci, "omul nou" legionar, o "Țară ca soarele sfânt de pe cer" prin unirea sa cu Dumnezeu, prin libertatea sa, căci, tot Eliade este cel care observa: "Omul noui se naște printr'o adevărată trăire și fructificare a libertății. Cred în biruința Mișcării Legionare pentru că cred în libertate, în puterea sufletului împotriva determinismului biologic și economic. (. . .) Se poate spune, fără urmă de paradox, că singurii oameni care cunosc și trăiesc libertatea sunt astăzi, în România, legionarii. și acesta încheie: Cred în biruința Mișcării Legionare pentru că cred în dragoste. Dragostea singură preface bestia în om, înlocuind instinctele în libertate. Dilige et quod vis fac, spunea Fericitul Augustin: »iubește și fă ce vrei!«. Cel care iubește cu adevărat e liber." [24] Mai este în stare tineretul de astăzi să fie liber . . . ? Acesta este adevăratul spirit revoluționar al tineretului: dorința de a fi liber. | Penele Arhanghelului 🇷🇴 | [1] Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), Vol. I, Humanitas, București, 1991, pag. 332. [2] Emil M. Cioran, Schimbarea la față a României, Editura Vremea, București, 1936, pag. 46. Ținem să menționăm că în ediția tipărită de Humanitas (București, 1990), — acea ediție revizuită de Cioran, "definitivă", pe care "Nimeni nu are dreptul s-o modifice.", — la pagina 46, anumite propoziții lipsesc. [3] Emil M. Cioran, Din mărturisirile unui naționalist, Revista Gândirea, București, Anul XIV, Nr. 3, Martie 1935. [4] Corneliu Z. Codreanu Scrisoare către Emil Cioran, 9 Martie 1937 publicată în Permanențe, Anul I, Nr. 11 din Noiembrie 1998. [5] Cf. Constantin Cubleșan, Din mansarda lui Cioran, Editura Ideea Europeană, 2011, pag. 10. [6] Mircea Eliade, Op. cit., pag. 247. [7] Biblioteca Academiei Române Ach. 17/2001, Arhiva personală a lui Petru Comarnescu (APPC), XVIII Varia 16, ff. 45-46. Vezi și: Cristina A. Bejan, Intelectualii și fascismul în România interbelică: Asociația Criterion, Editura Litera, București, 2003, pag. 123. [8] Mihail Polihroniade, Sensul revoluției naționale, articol publicat în AXA, Anul I, Nr. 14 din 15 Iunie 1933. [9] Vasile Marin, Crez de generație: Ideologia faptei, articol publicat în Axa, Anul I, Nr. 5 din 22 Ianuarie 1933. Vezi și: Vasile Marin, Crez de Generație, ed. a II-a, Tipografia ,,Bucovina", București, 1937, pag. 188. [10] Ioan Victor Vojen, Morala eroică, articol publicat în Axa, Anul I, Nr. 11 din 30 Aprilie 1933. [11] Emil Cioran, Cartea amăgirilor, Editura Humanitas, București, 1991, pag. 45. Pentru prima ediție: Emil Cioran, Cartea amăgirilor, Editura ,,Cugetarea", București, 1936. [12] Mircea Eliade, Memorii. Recoltele solstițiului, Vol. II, Editura Humanitas, București, 1991, pp. 26-27. [13] Mircea Eliade, Libertate, articol semnat în revista Iconar, Cernăuți, Anul III, Nr. 5, Ianuarie 1938. [14] Vezi și: Claudio Mutti, Mircea Eliade e la Guardia di Ferro, Edizioni all'insegna del Veltro, Parma, 1989. Mențiunea lui Eliade în campania electorală din Ialomița din Decembrie 1937 o face chiar șeful echipei și capul de listă legionar al partidului ("Totul pentru Țară") în Ialomița — Mihail Polihroniade —, în articolul său Pentru domnul ministru de interne, publicat în Buna Vestire, Anul I, Nr. 228 din 28 Noiembrie, 1937: "[. . .] însfârșit că în fruntea echipei se găsesc periculoșii indivizi care răs pund la numele de: Mircea Eliade, Ion Cantacuzino, Nicolae Bogdan, Valeriu Cârdu, Grigore Manoilescu, Paul Costin, Delcănu, Horia Stămate, etc, plus pictorul Bassarab" [15] Corneliu Zelea Codreanu, Cărticica șefului de cuib, ed. a 6-a, 1940, pag. 66. [16] Corneliu Z. Codreanu, Pentru Legionari, Vol. I, Editura "Totul Pentru Țară", Sibiu, 1936, pag. 425. [17] Mircea Eliade, Ion Moța și Vasile Marin, articol publicat în Vremea, București, Anul X, Nr. 472, 24 Ianuarie 1937. [18] Iordache Nicoară, Imn camaraderiei, articol publicat în Ideea românească, nr. II/1937. [19] "De ce cred în biruința mișcării legionare", Răspunsul domnului Mircea Eliade, în Buna Vestire, București, Anul I, Nr. 244, 17 Decembrie 1937. [20] Victor Puiu Gârcineanu, Din lumea legionară, Rânduiala. Arhivă de gând și faptă românească, București, 1937, pag. 19. [21] E. M. Cioran, Emil Cioran, Exerciții de admirație, din vol. Eseuri, 1988. [22] Nae Ionescu, Pe vremea mea, articol publicat în Cuvântul de la 1 Februarie, 1938. Vezi și: Nae Ionescu, Drumurile destinului românesc, Editura Vremea, București, 2011, pp. 171-172. [23] Mircea Eliade, Când omul era creator, articol publicat în Îndreptar. Foaie pentru gând și faptă creștină, München, Anul I, Nr. 4 din Martie 1951. [24] "De ce cred în biruința mișcării legionare", Răspunsul domnului Mircea Eliade, în Buna Vestire, București, Anul I, Nr. 244, 17 Decembr

În 1936 Cioran își lansa a doua carte, "Cartea amăgirilor", în care citim: "Nu există adîncime în iubire fără sacrificiu, fiindcă în genere nu există adîncime fără o mare renunțare. Și ce altceva este sacrificiul dacă nu o mare renunțare dintr-o mare iubire? Viața pare a cîștiga un sens numai în sacrificiu. (. . .) Sacrificiul este o supremă afirmare printr-o supremă renunțare. A te sacrifica pentru ceva înseamnă a descoperi o valoare pentru care poți să renunți la tot ceea ce viața îți oferă; prin sacrificiu vrei să salvezi ceva ce nu poate exista decît cu compensația neexistenței." [11] Oare "taina jertfei" nu se dezvăluise, pe atunci, și acestei minți sclipitoare? Oare acest tânăr Cioran, la fel ca și generația intelectualilor sterili, precum erau la început, nu aderase la revoluția spirituală a României? "În 1937-1938, tema cea mai populară printre legionari era moartea — scria Mircea Eliade. Modelul exemplar îl constituie moartea lui Moța și Marin. Cuvintele lui Moța — »cea mai puternică dinamită e propria ta cenușă« — deveniseră literă de evanghelie." [12] și tot Eliade era cel care scria, în Ianuarie 1938, comemorând jertfa celor doi fruntași legionari căzuți pe câmpul de luptă în Spania: "Fiind o mișcare profund creștină, avându-și justificarea înainte de toate în planul spiritual — legionarismul încurajează și se întemeiază pe libertate. Vii în legionarismul pentrucă ești liber, pentrucă te-ai hotărît să depășești cercurile de fier ale determinismului biologic (frica de moarte, de suferință, etc.) și ale determinismului economic (frica de a rămâne pe drumuri). Cel dintâi gest al legionarismului este un gest de totală libertate: el îndrăznește să se rupă de toate lanțurile robiei sale spirituale, biologice și economice. Nici un determinism nu-l mai poate influența. În clipa când s'a hotărât să fie liber, toate spaimele și toate complexele de inferioritate dispar ca prin farmec. Cel ce intră în Legiune, îmbracă pentru totdeauna cămașa morții. Asta înseamnă: legionarul se simte atât de liber, încât nici moartea nu-l mai înspăimântă. Dacă Legionarul cultivă cu atâta pasiune spiritul de jertfă, și dacă a dovedit că știe să facă atâtea jertfe — culimând în moartea lui Ion Moța și Vasile Marin — asta stă mărturie de nesfârșita libertate pe care și-o dobândește legionarul." [13]. Ne întrebăm: au fost doar vorbe-'n vânt sau Eliade a înțeles acest sublim element al jertfei? Trebuie amintit că la scurt timp, în 1938, acesta avea să fie arestat și internat în lagărul de la Miercurea Ciuc alături de elita Mișcării Legionare și, cu puțin timp înainte de a redacta articolul citat (Ianuarie, 1938), în Decembrie, 1937, Eliade cutreiera, alături de prietenii săi Mișu' Polihroniade, Haig Acterian și Pictorul Bassarab, noroaiele Ialomiței în campanie electorală [14]. Din rândurile de mai sus se poate înțelege, mai clar, că jertfa a fost revoluția tineretului: sacrificarea intereselor personale pentru ca un ideal comun, în folosul și slujba colectivității neamului, să triumfe. Dar țelul Legiunii, la care atâția intelectuali au aderat? Dacă ne luăm după spusele întemeietorului acesteia, scopul Mișcării Legionare avea să fie o "școală spirituală în care dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou" [15], un erou în cadrul Neamului, al cărui țel final este, ajungem să aflăm, tot conform întemeietorului Mișcării Legionare: "(. . .) Învierea. Învierea neamurilor în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creația, cultura, nu-i decât un mijloc, nu un scop, cum s-a crezut, pentru a obține această înviere. Este rodul talentului pe care Dumnezeu l-a sădit în neamul nostru, de care trebuie să răspundem." [16] — sau, cum formula Eliade, scriind despre ceea ce Moța, ca și șeful său, Corneliu Codreanu, credeau: "că misiunea generației tinere este să împace România cu Dumnezeu" [17], căci, "Dumnezeu a trimis cuiva puterea să-i învețe pe români să iubească"[18] — credeau legionarii, după spusele lui Iordache Nicoară, Comandant legionar. Ceea ce întristează mai mult este că — citind cărțile și studiile realizate despre fenomenul creiterionist și despre generația interbelică —, factorul legionar nu este prezentat ca decisiv și, câteodată, trecut cu vederea în întregime. Eliade credea într-o înnoire a României prin cultură, o creare a istoriei, o aderare a României la Istorie (mai bine spus!), căci, credea el: "Un neam care a dovedit uriașe puteri de creație, în toate nivelurile realității, nu poate naufragia la periferia istoriei, într'o democrație balcanizată și într'o catastrofă civilă." [19] — motivul pentru care a și aderat la Mișcarea Legionară. Credea în nevoia unei libertăți interioare, din care creația să se poată înfăptui; credea, la fel ca și generația din care făcea parte, în destinul istoric al României și în mesianismul acestuia; credea în noblețea caracterului românesc și în posibilitatea acestuia de expansiune în Istorie. Disprețuia —căci acesta era spiritul revoluționar al generației sale, al Mișcării Legionare care a întruchipat voința Neamului și a înțeles sforțările acestuia —, psihologia tembelă și moleșitoare a societății burgheze. Prietenul și camaradul său, Victor Puiu Gârcineanu, pe care Eliade îl și menționează în jurnal, scria: "Ei bine, afirmăm cu toată credința că neamul românesc are toate latențele întregi pentru a da în scurtă vreme la iveală, în văzul, înțelegerea și recunoașterea tuturor, un suflet colectiv glorios, în locul celui mediocru și obosit de azi." [20]. Și acest suflet românesc a fost în stare să dea naștere celei mai pure mișcări revoluționare pe care Europa a văzut-o în secolul al XX-lea, precum au apreciat și străini ca Julius Evola, Gerd Zikeli sau Franco Freda.

Tânăra generație și spiritul revoluționar În jurnalul său, comentând asupra anumitor critici la adresa romanului său — "Huliganii" (1935) —, Mircea Eliade scria: "Credeam în posibilitatea unei Renașteri românești și de aceea îmi îngăduiam să descriu asemenea eroi [ca în romanele "Întoarcerea din Rai" și "Huliganii"]. Dar, pe de altă parte, îmi era teamă că »Istoria« ne va împiedica s-o înfăptuim. Cu deznădejde, încercam să-mi închipui ce-ar fi fost de făcut. De un singur lucru eram sigur: excesivul intelectualism al personajelor din »Întoarcerea din Rai«, obsesiile și ideo-sincraziile lor, teama lor de ,,ratare" — toate acestea erau depășite. Retragerea în fața Istoriei, acceptarea tradiționalului destin al intelectualului român — de a ,,rata" sau de a supraviețui umil la periferia societății — nu mi se păreau o soluție." [1] Colegiul său de generație, și totodată bunul său prieten, Emil M. Cioran, nota în a sa "Schimbarea la față a României" — pe care ulterior avea să o regrete, socotind rândurile ce urmează ca fiind scrise "cu pasiune și orgoliu", de asemenea, rânduri în care "nu mă regăsesc" —, "România are nevoie de o exaltare până la fanatism. O Românie fanatică este o Românie schimbată la față. Fanatizarea României este transfigurarea României." [2], iar, în altă parte, tot acesta scria: "Dacă nu vom încerca subiectiv regresiunea în dezastrul și tragedia istoriei noastre, pierduți suntem pentru transfigurarea viitoare a acestui neam, findcă pierdut va fi el însuși. Nu înțeleg cum există oameni cari dorm liniștiți după ce se gândesc la existența subterană a unui popor persecutat, la secolele de întuneric, de groază și de iobăgie. (. . .) — și, în continuare — Nu este naționalist acela pe care nu-l chinue până la halucinație faptul că noi românii n'am făcut până acum istorie, ci am așteptat să ne facă istorie, să ne dinamizeze un torent transcendent al ființei noastre; nu este naționalist acel ce nu e frământat de limitarea fatală care închide România în cercul și fatalitatea culturilor mici, a acelor culturi cari n'au curajul să se învârte în jurul propriei lor axe; (. . .) și, tot aici: Dar acum România nu mai are timp. Ori o transfigurare istorică, ori nimic." [3] Ținem să precizăm că rândurile anterioare au fost scrise în 1935 iar, doar un an mai târziu, Cioran avea să-i trimită cartea sa, "Schimbarea la față a României", și liderului Mișcării Legionare, Corneliu Codreanu; acesta îi răspunde, printr-o scrisoare, autorului: "Dta voiești ca neamul acesta să-și scuture haina de pigmeu pe care o poartă amar de vreme și să se îmbrace cu haină de împărat. Și el vrea. Dovada este că te-a născut pe Dta din lutul său ca s-o scrii. Căci toți cei ce scrim sau luptăm s-o facem [România "transfigurată"] dela noi, ci împinși de lava românească a vulcanului care vrea să iasă din adâncuri, să izbucnească către înălțimi." [4]. Dacă este, într-adevăr, așa cum afirmă istoricii care au scris despre Emil Cioran, că mișcarea legionară și personalitatea Căpitanului nu l-au influențat, deloc, atunci de ce ar fi ținut să-i trimită cartea și să îi ceară, în scrisoare, și un răspuns? Revoluția tinerească întrevăzută de Cioran, ca și Eliade, nu se desparte de idealul legionar, așa cum vom vedea în continuare. Întrebarea pe care ne-o punem astăzi este dacă Eliade — alături de tânăra generație intelectuală a perioadei interbelice —, a găsit sau nu puterea de a înfăptui o "Renaștere" românească, sau chiar, foarte posibil, să asiste la una. Oare, Emil Cioran, a găsit acea "transfigurare"? Într-o scrisoare către Mircea Eliade, datând din 13 Decembrie, 1937, Emil Cioran scria: "România nu se poate ridica în fața Apusului decât printr-o revoluție de dreapta. Mai mult ca niciodată m-am convins că Garda de Fier era ultima șansă a României." [5] Dar înainte de descoperirea Mișcării Legionare, unde și în ce fel s-a strâns tânăra generație intelectuală? Povestind despre seriile în care se strângea alături de prietenii săi, la fel ca și acesta, pasionați de cultură și, într-un fel, de destinul istoric al României, mânați de un ardoare de "creație", Eliade scria: "Într-o duminică seara, în timp ce cinam la cîrciumă, Comarnescu ne-a propus să organizăm la »Fundația Carol I« un ciclu de conferințe-simpozion fie despre cîteva mari personalități contemporane, fie despre o serie de probleme actuale. La fiecare simpozion ar fi participat cinci sau șase vorbitori: majoritatea aleși din grupul nostru. (. . .) și, în continuare: Fără să ne dăm seama, asociația »Criterion« luase ființă. Nimeni dintre noi n-a bănuit, în acea noapte, de vară când, în drum spre casă, continuam să căutăm nume și subiecte, că pregăteam cea mai originală și mai semnificativă manifestare colectivă a »tinerei generații«" [6]. Fondatorul acestei asociații Crierion, eseistul și filologul Petru Comarnescu nota, despre scopurile asociației: "Fără a uita că suntem români, cred că nu românizarea este scopul acestei asociațiuni, ci spiritualizarea, științificizarea și înnobilarea estetică." [7] În aceeași perioadă, unul dintre fondatorii asociației Criterion, — locul unde tânăra generație își găsise mediul prielnic pentru manifestarea culturală și artistică sau, am putea spune, pentru creație, — Mihail Polihroniade, scria: "Politica în sine e amorală [trebuie să amintim că înăuntrul asociației Criterion exista și o secțiune dedicată chestiunilor de ordine socială și politică, printre care se număra și Polihroniade] dar pentru ca exercițiul ei să dea roade bine-făcătoare ea necesită un cadru moral. Acest cadru moral care lipsește cu desăvârșire în societatea românească trebuie creat. (. . .) încheindu-și articolul cu: Un guvern parlamentar supus influențelor de tot felul, la discreția potentaților banului și sabotat de o presă stipendiată și înstrăinată nu va putea niciodată realiza opera de epurare morală, de reformă a statului, de deparazitare a națiunii, de socializare a economiei, de solidaritate și pace socială, de culturalizare intensivă și de nouă orientare externă." [8] De aici, tragem concluzia, criterioniștii, sau unii dintre aceștia, găseau necesară o înfăptuire și în rândul politicii, sau, mai bine spus, cu ajutorul politicului. O "Renaștere" și o "transfigurare" dezinteresată, în contra ordinii sociale și politice, o răzvrătire nietzscheană, o revoluție a spiritului în contra materiei și a tentinței de materializare a lumii, de plastificare a ideilor; iubitul său prieten, al lui Eliade, Vasile Marin, scria: "Generația noastră nu constitue o zestre politică în mâinile nimănui. A luat de mult cunoștință de ea însăși și a înțeles că nu poate servi drept capital de exploatat. (. . .) Principiul nietzschean al existenței a prins să fecundeze spiritul generației noastre românești." [9]. De un astfel de spirit era animată tânăra generație legionară de care, ulterior, s-au apropiat cei doi: Eliade și Cioran (și nu doar!): "Conducătorii actuali și spiritualitatea oficială, egoistă, sceptică, conruptă, nu are această forță [de jertfă]. Numai un revoluționar, numai un om care se ridică în contra ordinei și moralei actuale, numai acela va putea vorbi în numele unei noui credințe. Și numai acela va avea răsunet în inimile celor tineri. (. . .) Generațiile ce vin vor trebui să trăiască pentru stat, pentru neam. Astăzi oamenii trăiesc pentru ei, primul lor gând și unica lor preocupare sunt ei înșiși! Viața lor mică! Mâine — pentru ca poporul român să-și poată continua traiul între celelalte neamuri — fiecare dintre noi trebuie să trăiască pentru patrie! Ființa noastră fizică, viața noastră toată, trebue să ne apară ca ceva neînsemnat, mic, pe lângă viața neamului. Jertfa de sine pentru țară trebuie să fie în conștiința fiecăruia nu o datorie ca astăzi, dar un act sfânt, mitic, un sens al trăirii aici pe pământ!" [10] — scria, în 1933, Ioan Victor Vojen, prieten cu Eliade încă din anii liceului. Putem bănui că elementul jertfei era cel ce constituia substratul și esențialul "revoluționar" al generației?

Un scurt articol în memoria legionarilor uciși la Râmnicu-Sărat în noaptea dinspre 21-22 Septembrie, 1939. «Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor» — Matei, 5:10.

🇮🇹 Câteva rânduri despre poetul războinic Gabrielle d'Annunzio , de Mihail Polihroniade, fondatorul grupului »AXA« și șeful cuibului legionar cu același nume; Comandant legionar și martir pentru Legiune, ucis în Septembrie 1939. L-am descoperit pe Gabrielle d'Annunzio de mult, în pragul adolescenței, aveam 14 ani. Era o zi de vară cu soare de foc și atmosferă de cuptor. Printre cărțile mamei mele - care citea mult și de toate - am dat de un volum cu coperțile roșii pe care stătea scris »Foeul«, sub un nume cu sonorități mediteraneene. N-am înțeles prea bine arta subtilă, enervantă și pasionată din acea dramă a dragostei, a geloziei și a morții. Eram încă prea tânăr, aproape copil! Dar gustul amar, de fruct cu savoare exotică, mi-a plăcut. De atunci i-am rămas credincios lui d'Annunzio. Am citit mult din ceea ce geniul lui bizar, fantasc, original a dărui lumii. A fost camaradul adolescenței și primei mele tinereți. L-am purtat în gând și 'n suflet, acasă, pe stradă, la facultate. Am lăsat lucid să mă stăpânească melancolia amară, pe care o distilează ca o otravă prețioasă opera lui. Am visat și am iubit citind împreună cu o fată dragă inimii mele »Triumful Morții«. Ce formidabilă operă și ce extraordinară viață! Căci acest mare poet, acest celebru dramaturg, acest grandios romancier a avut o viață care i-a egalat sau chiar i-a întrecut opera. Celebru a fost când a debutat, era să spun de când s-a născut. Geniul strălucea în el cu atâta putere, încât lumea era silită parcă să-l recunoască! Gabrielle d'Annunzio se juca cu geniul lui. Îl risipea în versuri, în piese, în romane. În italienește și în franțuzește - căci scria și vorbea cu aceiași ușurință limba lui Dante și limba lui Racine. Îl risipea însă și în viață, mai ales în viață! Era fantasc, bizar, crud! Umplea de fericire sau de suferință pe cei din jurul său. Femeile îl adorau, și el le iubea bătându-și joc de ele. Romanul dureros, tragic, al Eleonorei Duse - cea mai mare tragediană a Italiei și una din cele mai interesante femei care au trăit vreodată - d'Annnunzio l-a transformat în. . . subiect de roman. Chinuind-o înc-odată, pedepsind-o încă odată, pentru că-l iubise, pentru că crezuse în geniul lui. Îmi amintesc că am citit, nu mai știu când, o descriere a debutului lui d'Annunzio în Franța. Era la începutul veacului nostru! Tânărul zeu - celebru în Italia - se impusese în Franța, răsturnând totul în calea sa. Scriitori, muzicanți, actrițe, poeți, totul fusese cucerit, chiar și dansatoarea semită, superbă, pisăloagă, cu imense pretenții și mai puține posibilități, pe nume Ida Rubinstein. Dar când a venit războiul, când Italia lui a intrat pe calea suferinții, a morții, a biruinții, poetul a lăsat jocurile, și femeile, și amorurile. La 53 de ani a plecat pe front, în primele linii. S-a bătut ca un viteaz! A rămas chiar ca orice soldat de rând. A dat tot ce avea mai bun în el pentru țara lui. Apoi a pornit în văzduh, în avion, să se bată și-'n cer după ce s-a bătut pe pământ! El a comandat glorioasa escadrilă care a bombardat Cattaro, el a fost acel care a zburat cu două luni înainte de catastrofa habsburgică deasupra Vienei imperiale! Iar apoi, când a venit pacea, pacea pentru alți, d'Annunzio s-a mai bătut odată ca să câștige patriei sale: Fiume. Italia nouă, Italia eroică, Italia regenerată, Italia fascistă se recunoaște în Gabrielle d'Annunzio. El a fost un patriarh spiritual al fascismului. Viața și-a sfârșit-o retras, singur, solitar ca un vultur! Astăzi s-a săvârșit și el cum se săvârșesc toate în lumea asta, cum s-au săvârșit și visurile adolescenței noastre. A murit d'Annunzio! Mă simt mai bătrân. — Mihail Polihroniade, A murit Gabrielle d'Annunzio!, articol publicat în BUNA VESTIRE, Anul II, nr. 303 din 5 Martie, 1938. | Penele Arhanghelului 🇷🇴 |

🇮🇹 "D’Annunzio è un uomo di genio. È l’uomo che viene fuori nelle ore eccezionali. Ma non è l’uomo della pratica quotidiana." 🇷🇴 "D'Annunzio este om un de geniu. Este acela care iese la iveală în momentele excepționale. Căci, acesta nu este omul practicii cotidiene." — Benito Mussolini, discurs la Augusteo din Roma, Noiembrie 7, 1921. | Penele Arhanghelului 🇷🇴 |

🇮🇹 »FIUME O MORTE!« 🇮🇹 En septembre 1919, le coup de force de d'Annunzio sur Fiume déclencha dans toute l'Italie un mouvement d'allure romantique. Le Commandant vit affluer vers lui une foule de volontaires « presque tous jeunes ou très jeunes, des anciens combattants, et d'autres qui avaient quitté leur mère animés par la tradition garibaldienne qui agitait leur cœur, par l'amour de l'aventure et du risque. Fiume o Morte ! ». « On proclama que la milice de d'Annunzio était l'armée victorieuse, Fiume, la vraie Italie, le gouvernement de Fiume, le véritable gouvernement d'Italie [...] On disait aussi : "Le geste commencé à Fiume doit trouver son terme à Rome">». Le coup de force sur Fiume n'avait pas été inspiré par Mussolini, mais il avait été conçu, préparé et exécuté dans l'atmosphère de patriotisme romantique, de « continuation de la victoire » qui était celle du fascisme. Les faisceaux, d'ailleurs, rejoignirent les légionnaires de d'Annunzio. Pour Mussolini, l'expérience signifiait une confirmation éclatante de ses vues sur la force révolutionnaire du mouvement ancien combattant, gardien de la Victoire, et sur les possibilités révolutionnaires de minorités audacieuses, aptes à créer des situations nouvelles. Chose curieuse, le fascisme qui est tout exaltation, romantisme, violence même, a pour but véritable la mise en ordre de la nation. Il est lui-même un immense besoin d'ordre. — Jacques Ploncard D' Assac, Doctrines Du Nationalisme, Editions Notre Combat, p. 72. | Penele Arhanghelului 🇷🇴 |

‎ ‎ ‎ ‎ “Fiecare din noi e sortit să moară‎ acum sau mai târziu, dar nu fiecare moarte are aceeași însemnătate și aceleași consecințe. ‎ ‎ ‎ ‎ Sunt morți care sfârșesc o existență și sunt morți care încep o devenire.” ‎ ‎ ‎ ‎ — Victor Puiu Gârcineanu, Comandant Legionar, asasinat la 21 Septembrie, 1939. ‎ ‎ ‎ ‎ Cuvinte pronunțate în lagărul de la Miercurea Ciuc, Mai, 1938, Cf. Șerban Milcoveanu, ÎNVIEREA, Nr. 1 Ianuarie — Martie 1993, Liga pentru apărarea adevărului istoric, București, 1993, pag. 149. | Penele Arhanghelului 🇷🇴 |

🇷🇴 Din procesul lui Corneliu Zelea Codreanu (Mai, 1938) 🇷🇴 Fragment din depoziția d-lui Iuliu Maniu: ‎ ‎ ‎ ‎ Acuzatul C. Z. Codreanu: De ce s-a făcut între noi pact de neagresiune, când ideologiile noastre sunt atât de diferite? ‎ ‎ ‎ ‎ Dl. Maniu:‎ (. . . ) nu l-am cunoscut pe dl. Codreanu până nu am făcut pactul de neagresiune. Am urmărit însă cu atenție activitatea d-sale. Am putut constata, din partea d-sale, sinceritate în acțiune, consecvență și tenacitate, calități pe care le găsesc atât de rar în viața noastră politică și la conducătorii vieții politice. Pentru aceste motive, i-am întins mâna cu încredere și cu plăcere. În afară de acest motiv cu caracter personal, au mai fost și motive de natură politică. D-l Codreanu, ca și mine, crede că, pentru o viață politică sănătoasă și de Stat, este absolut necesar respectarea demnității naționale. Or, prin numirea d-lui Tătărescu ca Prim-Ministru s-a atins grav nu numai demnitatea națională, dar și spiritul Constituției. De aceea a fost cazul să ne dăm mâna, pentru a face ca națiunea să respingă această încercare de a izbi în demnitatea națională. Am reușit. D-l Codreanu crede, ca și mine, că ideea națională este factorul vital în propășirea unei națiuni. D-sa crede, ca și mine, că Statul, cu toată puterea sa, trebuie să perfecteze calitățile fără seamăn de frumoase ale poporului român, susținător de Stat, și să-i dea posibilitatea, punându-i-se la dispoziție mijloacele materiale, culturale și sociale, să-și poată împlini misiunea pe care o are în această parte a lumii. (. . . ) dl. Codreanu este de aceeași convingere ca și mine, că, fără a respecta regulile de corectitudine în viața particulară și publică și fără a ține seama de morala creștină, nu se poate asigura dăinuirea unei națiuni; și că părăsirea acestora ar însemna și pentru poporul nostru ceea ce a însemnat și pentru multe popoare din trecut: distrugere și pieire. Pentru aceasta suntem de acord în tendința de a impune, în viața particulară, socială și publică, corectitudinea, onoarea și morala creștină, pe care astăzi — durere — atâția o calcă. . . ‎ ‎ ‎ ‎ (. . .) Toate acestea au fost îndemnuri hotărâtoare pentru a face înțelegerea cu dl. Codreanu și îmi pare bine că am făcut-o. ‎ ‎ ‎ ‎ (. . . ) ‎ ‎ ‎ ‎ Acuzatul C. Z. Codreanu: Dacă știe dl. Maniu că vroiam să vin acum la putere sau dacă din discuțiile avute cu d-sa mi-am manifestat graba de a veni la putere? ‎ ‎ ‎ ‎ Dl. Maniu: Nu, Din contră, din conversațiile pe care le-am avut, am stabilit în privința aceasta o deosebire de atitudine între noi: eu insistam ca, drept rezultat al alegerilor, Partidul nostru să vină imediat la putere, căci era dreptul nostru firesc și găseam necesar pentru țară. Pe câtă vreme dl. Codreanu accentua în continuu că nu este grăbit, că are vreme și că momentul lui nu a sosit. Fragment din depoziția d-lui Sextil Pușcariu: ‎ ‎ ‎ ‎ Apărarea: Cunoașteți Mișcarea Legionară? ‎ ‎ ‎ ‎ Martorul: Nu sunt membru în Mișcare. Am cunoscut-o de mult și cu multă simpatie m-am apropiat de ea. N-am făcut niciodată politică. M-a apropiat sufletul cald al acestui tineret, care era necesar acestei țări. Cei mai buni elevi ai mei au fost legionari. Mi-a plăcut cartea Pentru Legionari. [Codreanu] este un scriitor de talent. M-a apropiat de el religiozitatea sa adâncă, iubirea de țară și devotamentul său față de tron. L-am căutat să-l văd și l-am văzut. Am rămas cu aceeași impresie. ‎ ‎ ‎ ‎ Apărarea: Mișcarea poate fi primejdioasă siguranței Statului: ‎ ‎ ‎ ‎ Dl. Sextil Pușcariu: Am văzut în această Mișcare ceva îndreptat împotriva abuzului, nicidecum împotriva Statului. Extras din: Kurt. W. Treptow & Gheorghe Buzatu, "PROCESUL" lui CORNELIU ZELEA CODREANU (Mai, 1938), Colecția Românii în Istoria Universală, Iași, 1994. | Penele Arhanghelului 🇷🇴 |

Un prim articol despre lupta legionarelor românce . . .