Dorian Furtună Filosofice

Cum au murit Cleopatra, Maria Antoaneta și Mata Hari. Pentru abonații de pe Patreon. https://www.patreon.com/posts/cum-au-murit-si-104650219 (fragmente din cartea „Retorică în fața morții. Ultimele cuvinte ale oamenilor celebri”).

Cartea e lumea concentrată la tine acasă. Mai mult chiar -- e lumea adunată la tine în mâini.

Psihosomatica... a anulat efectele genelor, ale bioritmului, ale microbiomului, ale sistemului imun, ale tensiunii arteriale, ale hormonilor, ale virusurilor și bacteriilor, ale nutriției, ale schimbărilor de vârstă, ale biochimiei cerebrale, ale accidentelor și temperaturilor scăzute sau înalte. A anulat fiziologia... Totul e doar psihosomatic; în mintea unor psihologi autohtoni, desigur, care, alături de teoria atașamentului, au găsit un nou „bibelou terapeutic” și explică simplist, reducționist și în același timp abstract toate tulburările și bolile posibile. Totul a devenit psihosomatic și în spaimele sărmanilor pacienți, care nu mai știu cum să gândească și cum să reacționeze emoțional în fața oricăror provocări ordinare, ca nu cumva să-și dăuneze... trăind firesc viața.

Este interesant că până la impunerea creștinismului iudaic, nici grecii, nici romanii nu aveau sentimentul păcatului; respectiv, nu sufereau de frustrările păcătosului. Dacă nu era creștinismul, lui Freud i-ar fi fost mult mai dificil să își elaboreze teoria inhibițiilor și a nevrozelor...

Nu există criterii ale moralității și nici valori de respectat decât doar prin optica unui atașament tribal. Morala și valorile nu sunt decât o expresie pretențioasă și o draperie pentru interesul egocentric și de grup al individului. Toate procesele și atitudinile sociale și politice confirmă această stare de lucruri. Iubim tribal și urâm tot tribal. Atașamentul de grup, cel doctrinar, de confesiune, de echipă impun normele morale, și nu vreo abstracțiune înălțătoare preluată din cărți sau din tradiții nobile. Moralismul nostru e mereu mercantil, judecata e mercantilă. Asta înseamnă că există tot atâtea „principii și valori”, tot atâtea „adevăruri” câte atașamente sau interese. Asta înseamnă că există și tot atâtea ipocrizii. Și mai înseamnă că „sfinții” unui trib sunt „diavoli” pentru alt trib și viceversa. Omul s-a format emoțional și instinctual în triburi. Cu morală fluidă și cu miopie tribală. Azi, în plină civilizație, nimeni și nimic nu a putut anula aceste reflexe. Suntem ipocriți, doamnelor și domnilor, și în egală măsură suntem moraliști.

O condiție despre care nu se vorbește în cărțile motivaționale, dar este o condiție capitală în atingerea scopului -- să fii hapsân de lucru... Dacă nu ești, te joci doar.

Vor veni aici străinii, aproape inevitabil (arabi, vietnamezi sau tadjici, poate evrei, dar și alții), care nu-și încap în propriile țări sau îndură vitregii, și își vor crea aici afaceri, diaspore, familii, viață decentă. Își vor realiza un fel de „vis moldovenesc”, comparativ cu realitatea de la ei de-acasă. Și vor demonstra că se poate de trăit bine pe pământ moldovenesc, în climatul moldovenesc, în apartamentele și casele părăsite de moldoveni. Se vor bucura de toamnele noastre și ne vor mulțumi, poate, în rugile lor de noapte, că le-am lăsat o țară pustie și atât de bine așezată. Abia atunci vom înțelege ce-am făcut și ce-am pierdut; cu mintea moldoveanului cea de pe urmă...

Ceea ce trebuie schimbat în această țară este imnul. Sub așa imn adormitor nu vrei nici să lupți, nici să trăiești, nici să mori.

Îmi dau seama că valorile noastre sunt valori de fostă colonie. Ospitalitate, tradiție, mister – acestea sunt bunuri pe care o provincie le oferă unui stăpân sau unui ins din afară, aflat în căutare de distracții. Dacă analizăm atent cu ce ne mândrim noi – dansuri, cântece, bucate și vinuri, zestre, vii și livezi, fete frumoase ș.a. – vom constata că oferim produse de consum imediat, creăm emoții ale buricului. Vrem să fim pe placul trupesc și emotiv al altora. Cultura moldovenească e o cultură a festinului. E una neintelectuală. Dacă ne uităm la evrei, la britanici, la aceiași ruși, constatăm că ei produc venerație. Ei nu se laudă cu campioni la dans, ci cu premianți Nobel, nu cu vinuri mustoase, ci cu scriitori geniali, nu cu fete frumoase, ci cu educație aleasă. Nu cu beciuri, ci cu tancuri, la urma urmelor... Pseudovalorile cu care ne mândrim constituie o diagnoză a complexului nostru provincial; să fim pe placul altora, să fim demni de laudă gratuită, să-i desfătăm pe străini. E o formă de adaptare caracteristică celor slabi și lipsiți de încredere în propriul potențial; o adaptare mereu salvatoare pe termen scurt, dar falimentară pe termen lung. Excelăm ca popor prin lăutărism și prin sumisiunea noastră, inclusiv prin supușenia cu care preluăm modelele politice, ideologice, identitare impuse din exterior. O inventariere a propriilor valori e ceea ce ne trebuie acum. Numai dacă nu vrem să rămânem și peste decenii cu imaginea unui popor care știe doar să muncească zdravăn în câmp, apoi să cânte și să joace, cu ulciorul în mână și cu poalele ridicate.