RoExit - Canal Informare

In Romania se reconfirma dictatura. https://www.youtube.com/watch?v=oFDZPKoEPVo

O treaba despre care nu se vorbeste este ca investitorii straini VAND PE CAPETE titlurile de stat emise de tara falita Romania, si multinationalele au planuri de plecare sau reducere la minim a expunerii, iar RON-ul romanesc se asteapta sa se duca tinta la 6 lei pentru un ""ieuro"' , cu toata trena de falimente, somaj si nenorociri aduse asupra poporului roman de netrebnicii astia din USR-PNL-PSD-UDMR.

Un lider fără popor este un om gol. Un popor fără lider poate fi o mulțime risipită. Împreună, într-o simbioză sănătoasă, pot deveni o forță vie, greu de oprit. Asta trebuie să CĂUTAȚI!

Liderul cum îl identifici, esența liderului și simbioza cu poporul. Un lider nu este o insulă. Nu este nici doar un om cu putere. El este un “foc”, punct în care milioane de oameni își îndreaptă atenția, speranța, frica, mândria, nevoia de sens. Iar când acest foc funcționează bine, între el și popor se naște o simbioză. Nu una mistică, ci una vie, simțită în fiecare zi. Egregorul unui popor nu este al liderului. Este al relației. Se formează din ceea ce dă poporul și din ceea ce dă liderul înapoi. Poporul dă atenție, încredere, emoție, muncă, loialitate. Liderul dă direcție, sens, protecție, exemplu, ordine. Când acest schimb este echilibrat, apare simbioza. Când nu este, apare fie tirania, fie cultul, fie dezamăgirea. Ce trebuie să facă un lider pentru ca simbioza să se simtă. - Să fie autentic și congruent. Oamenii simt imediat când cineva joacă un rol. Simbioza nu se construiește pe mască. Se construiește pe adevăr. Liderul trebuie să creadă ce spune și să trăiască ce cere. - Să aibă o viziune clară. Poporul are nevoie să știe încotro merge. Nu promisiuni vagi, ci o direcție limpede. Oamenii se pot uni în jurul unui sens. Fără sens, energia se risipește. - Să servească, nu să stăpânească. Un lider care ia din popor pentru sine rupe simbioza. Un lider care dă din sine pentru popor o hrănește. Serviciul nu este slăbiciune. Este cea mai puternică formă de autoritate morală. - Să asculte cu adevărat. Simbioza nu înseamnă ca poporul să asculte doar de lider. Înseamnă ca liderul să asculte pulsul poporului. Să simtă durerea, nevoia, teama, speranța. Să răspundă la ele, nu doar la propriile planuri. - Să fie prezent. Oamenii simt prezența. Nu doar fizic, ci energetic. Un lider care este cu mintea și inima la poporul lui emite altceva. Se simte. Iar oamenii răspund la prezență cu prezență. - Să creeze simboluri și ritualuri comune. Simbioza are nevoie de forme. Un imn, un steag, o sărbătoare, un loc, o poveste comună. Acestea nu sunt simple formalități. Sunt ancore care fac poporul să simtă că aparține. Liderul trebuie să respecte aceste simboluri, nu să le folosească doar pentru imagine. - Să asume sacrificii. Cuvintele conving, dar sacrificiul leagă. Când poporul vede că liderul renunță la ceva pentru binele comun, încrederea devine profundă. Simbioza se cimentează prin fapte, nu prin discursuri. - Să vorbească limbajul oamenilor. Nu limbaj de lemn, nu sloganuri goale. Ci cuvinte care ajung la inimă. Liderul trebuie să spună adevăruri simple, pe înțelesul tuturor. Să unească, nu să dezbine. - Să respecte demnitatea poporului. Simbioza adevărată nu umilește. Nu face din oameni instrumente. Îi ridică. Îi respectă. Le apără libertatea și demnitatea. Un lider care își tratează poporul ca pe niște supuși va primi doar frică, nu iubire. - Să fie consecvent. Încrederea se construiește în ani și se pierde într-o clipă. Liderul trebuie să fie același în public și în privat, în vremuri bune și în crize. Consecvența creează siguranță. Siguranța creează simbioză. Cum se simte simbioza? Când aceste lucruri se întâmplă, apare ceva greu de descris. Poporul simte că liderul îl reprezintă. Liderul simte că poporul îl susține. Oamenii se simt mai puternici împreună. Liderul se simte hrănit de încrederea lor. Nu este o energie magică, ci o rezonanță reală. O buclă vie între inimile oamenilor și inima liderului. Poporul simte că nu este singur. Liderul simte că nu este singur. Amândoi simt că fac parte din ceva mai mare decât fiecare în parte. Aceasta este simbioza. Dar există pericol? Simbioza poate deveni toxică. Dacă liderul doar ia și nu dă, devine parazit. Dacă poporul doar dă și nu primește, devine cult. Simbioza sănătoasă eliberează, nu înrobește. Unește, nu orbește. Ridică, nu coboară. Concluzia este ca esența unui lider nu este să fie stăpân. Este să fie canal de energie. Să primească energia poporului și să o transforme în bine comun. Să fie oglinda speranțelor lor și garantul demnității lor. Iar simbioza se simte atunci când oamenii se regăsesc în viziunea lui, iar liderul se simte dator poporului. Nu invers.

🇷🇴România, Noi Relații: China, Rusia, Țările Arabe 🛑MIȘCAREA EXIT🛑

Fără el, legea nu ar fi putut fi aplicată, dar el nu a fost motivul pentru care legea a fost dată. Legătura dintre Haiti, legea din 1833 și împrumut este următoarea, Haiti a creat frica, frica a creat disponibilitatea pentru abolire, abolirea a cerut compensații, iar compensațiile au cerut împrumutul. Haiti a fost premisa psihologică, legea a fost compromisul politic, împrumutul a fost soluția financiară. În final, sclavii au primit libertatea, dar nu și despăgubiri. Proprietarii au primit bani. Statul a rămas cu o datorie uriașă. Iar Rothschild a rămas cu o influență sporită. A fost un aranjament profund pragmatic, în care FRICA de o nouă revoltă haitiană a jucat un rol central.

Sclavia și Parlamentul. Proprietarii britanici de sclavi, în special cei din Indiile de Vest, erau puternic reprezentați în Parlament și aveau o influență considerabilă. Ei au format un lobby eficient “West India Interest” care a condiționat acceptarea abolirii sclaviei în 1833, de primirea unei compensații substanțiale. Fără voturile și cooperarea lor, legea nu ar fi trecut. Compensația a fost, astfel, prețul politic al abolirii. Cei 20 de milioane de lire (40% din buget) nu au fost motivul abolirii, ci CONDIȚIA politică pentru ca abolirea să fie acceptată de proprietarii de sclavi. Pentru a o finanța, guvernul a contractat un împrumut de la bănci precum Rothschild și Montefiore, iar datoria a fost plătită de contribuabilii britanici abia în 2015. De unde a început? Haiti. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, Marea Britanie trăia sub spectrul unei revolte care schimbase totul. Între 1791 și 1804, sclavii din colonia franceză Saint-Domingue s-au răsculat, i-au învins pe francezi, pe britanici și pe spanioli, și au fondat primul stat negru LIBER din lume. Pentru proprietarii de sclavi din Caraibe, Haiti a devenit coșmarul absolut, dovada că sclavii se pot elibera singuri, prin violență, și că economia de plantații poate fi distrusă peste noapte. A fost un șoc pentru toată Europa. Revolta a fost violentă, economia de plantații a fost distrusă, iar mulți albi au fost uciși sau expulzați. Pentru proprietarii de sclavi din Caraibe, Haiti a devenit coșmarul suprem, ce se întâmplă dacă sclavii se eliberează singuri. Pentru aboliționiști, Haiti a devenit argumentul suprem, sclavia este un sistem exploziv, iar menținerea ei va aduce inevitabil masacru și haos. În Marea Britanie, dezbaterea despre sclavie era deja aprinsă. După 1807, britanicii interziseseră traficul transatlantic de sclavi, dar sclavia continua să existe în coloniile lor. Aboliționiștii, conduși de William Wilberforce și Thomas Fowell Buxton, cereau emanciparea. Proprietarii de sclavi, puternic reprezentați în Parlament prin „West India Interest”, se opuneau cu înverșunare. Haiti era invocată de ambele tabere, unii spuneau “dacă abolim, vom avea un Haiti”, alții spuneau “dacă nu abolim, vom avea un Haiti”. Frica acționa în ambele direcții, dar treptat a înclinat balanța spre abolire. Un moment decisiv a fost Revolta Baptistă din Jamaica, între 1831 și 1832. Cunoscută și ca Războiul de Crăciun, revolta a fost condusă de Samuel Sharpe și a cuprins mii de sclavi. A fost înăbușită brutal, cu sute de execuții, dar a zguduit profund establishmentul britanic. Jamaica era cea mai importantă colonie de plantații a Imperiului, iar revolta a arătat că un nou Haiti putea izbucni oricând. În acest context, guvernul whig a ajuns la concluzia că menținerea sclaviei era mai periculoasă decât abolirea controlată. Astfel, în 1833, Parlamentul britanic a adoptat Legea abolirii sclaviei. Abolirea efectivă a intrat în vigoare la 1 august 1834. Dar legea nu a fost o emancipare completă și imediată. Ea a venit la pachet cu două elemente esențiale. Un sistem de “ucenicie”, prin care foștii sclavi erau obligați să lucreze gratuit pentru foștii stăpâni încă patru până la șase ani, și o compensație uriașă pentru proprietarii de sclavi. Statul britanic a acceptat să plătească aproximativ 20 de milioane de lire sterline, adică în jur de 40% din bugetul anual al Trezoreriei. Scopul era clar, să protejeze dreptul de proprietate, să cumpere pacea socială și să prevină sabotarea abolirii de către proprietari. Problema era că statul nu avea acești bani lichizi. Așa că, în 1835, guvernul a apelat la un sindicat bancar condus de Nathan Mayer Rothschild și Moses Montefiore, care a acordat un împrumut de 15 milioane de lire sterline. Restul sumei a fost completat prin alte împrumuturi. Datoria a fost plătită de contribuabilii britanici abia în 2015. Rothschild a câștigat dobândă și influență. Compensația era deja o condiție politică impusă de proprietarii de sclavi, împrumutul a fost doar mecanismul financiar care a făcut posibilă plata.

https://vm.tiktok.com/ZN8rhRdK4 Alianta anti-NATO

https://vm.tiktok.com/ZN8rrcJqv China, pod de 55km pe mare. Romania nu a vopsit in 35 de ani nici stalpii de inalta tensiune facuti pe vremea lui Ceausescu.

Acesta este mecanismul, datoria publică garantată instituțional creează dependență, dependența creează condiționalitate, condiționalitatea întărește elitele locale corupte, iar elitele locale mențin statul slab și capturat. Nu este nevoie de o singură conspirație, ci doar de acest cerc care se auto-întreține. Cercul acesta chiar slăbește statul, iar în teorie ar trebui să se autodistrugă. Istoria arată că cercul se rupe doar când apare o criză. Default suveran, statul nu mai poate plăti nici dobânzile, nici salariile. Atunci creditorii pierd tot, elitele locale pierd accesul la bani, iar cetățenii ies în stradă. Argentina a trecut prin asta de mai multe ori. Sau razboiul, vezi Ucraina, ce distruge activele oligarhilor, forțează statul să se reformeze pentru a supraviețui. Mișcare socială masivă, astfel încât când, cetățenii ies în stradă în număr suficient de mare și elitele nu mai pot guverna și fug pentru a-și scăpa viața. De aceea reformele reale vin aproape întotdeauna după un colaps, nu înainte. DAR se poate, dacă există simultan presiune din afară (condiționalitate credibilă), presiune dinăuntru (societate civilă puternică) și o elita politică care înțelege că supraviețuirea ei pe termen lung depinde de ruperea cercului.

Ce mecanism este de sa ajuns aici? Mecanismul nu este o schemă secretă unică, ci un tipar repetat. Începe dintr-o problemă practică, un creditor/bancă nu vrea să împrumute un rege sau un guvern care poate muri, fi detronat sau refuză plata. Soluția a fost transferarea riscului de la persoana monarhului către o entitate colectivă, datoria publică garantată de parlament. Astfel, creditorul nu mai depinde de un om, ci de un angajament instituțional al statului. Odată ce statul se împrumută, dobânzile și rambursarea devin obligații permanente. Bugetul nu mai este liber, o parte tot mai mare merge către creditori. Dacă statul nu are venituri proprii suficiente, intră într-un ciclu de împrumuturi noi pentru a plăti datorii vechi. Aici apare dependența. Creditorii nu se opresc la bani. Ei cer condiții, reforme, austeritate, privatizări, deschiderea piețelor, modificări de legislație, într-un cuvânt “capcana”. Această condiționalitate este pârghia reală. Nu trebuie să cumpere parlamentul întreg; este suficient să controleze accesul la finanțare, iar politicienii care vor să rămână la putere trebuie să accepte condițiile. În paralel, la nivel local se formează o rețea de interese, oligarhi, politicieni, mass-media, funcționari. Ei nu sunt simpli marionete ale creditorilor externi, ci intermediari. Oligarhii finanțează partide și campanii, politicienii mențin monopoluri și blocheaza reformele care le amenință afacerile, presa controlată modelează opinia publică. Statul rămâne slab fiscal, pentru că o parte din economie este capturată de aceste rețele. Rezultatul este o simbioză a elitelor locale care au nevoie de bani externi ca să supraviețuiască politic și creditorii externi au nevoie de elite locale ca să impună condițiile și să-și recupereze banii. Cetățeanul plătește prin taxe, austeritate și pierderea controlului asupra deciziilor majore. Exemple care dovedesc mecanismul: - Anglia după 1694, Banca Angliei împrumută Coroana, dar rambursarea este garantată de Parlament, nu de rege. Un exemplu explicit, înainte de această inovație, un bancher care împrumuta un rege se confrunta cu un risc uriaș, dacă monarhul murea, era detronat sau pur și simplu decidea să nu plătească, creditorul/banca nu avea nici o cale reală de a-și recupera banii. În Anglia, de exemplu, falimentul regelui Carol al II-lea din 1672 a distrus încrederea bancherilor londonezi, care au pierdut sume enorme. Regele putea oferi doar garanția sa personală, care era volatilă și nesigură. După Revoluția Glorioasă din 1688, puterea de a aproba taxele și cheltuielile a trecut în mod decisiv de la Coroană la Parlament. Un cancelar al fiscului, Charles Montague, a avut o idee revoluționară și în loc să împrumute bani pe garanția personală a regelui William al III-lea, a convins un grup de capitaliști să împrumute bani pe garanția Statului, nu a regelui. Astfel a luat naștere “Datoria Națională”, National Debt în 1693. Un an mai târziu, în 1694, același principiu a stat la baza creării Băncii Angliei. Banca a împrumutat Coroana cu 1.200.000 de lire sterline, iar dobânda și rambursarea au fost garantate de Parlament și plătite din taxe specifice (precum taxe pe bere și nave). Banca era chiar interzisă prin lege să mai împrumute Coroana fără aprobarea Parlamentului. Aceasta este esența, creditorul nu mai depindea de viața sau bunăvoința unui singur om, ci de un angajament colectiv, instituționalizat, al întregii națiuni, reprezentată de Parlament. Nathan Mayer Rothschild a înțeles perfect lecția și a folosit și impus acest model instituțional. - Grecia 2010–2015, împrumuturi externe în schimbul unor măsuri dure de austeritate, impuse prin parlament. - Ucraina dinainte de 2022, oligarhi puternici, presă controlată, partide finanțate de grupuri de interese, dependență de tranșele FMI și reforme condiționate. Războiul a agravat totul, dar mecanismul era deja acolo.

Trump și logica unui dictator al Americii. Trump nu va ajunge dictator printr-o lovitură de stat clasică, ci printr-o acumulare treptată de putere, în care fiecare instituție care ar trebui să îl oprească este slăbită, ocolită sau transformată într-un instrument al său. În primul rând, își construiește un aparat administrativ paralel. Prin Schedule F/Policy-Career, zeci de mii de funcționari publici sunt reclasificați, permițându-i să-i concedieze pe cei neutri și să-i înlocuiască cu loialiști. Statul nu mai este un sistem de experți, ci o prelungire a voinței prezidențiale. În al doilea rând, își creează forța coercitivă. ICE devine o poliție politică, Garda Națională este desfășurată în orașe conduse de opoziție, iar armata este folosită pe teritoriul american. Congresul este redus la un rol decorativ, în timp ce guvernarea se face prin ordine executive, nu prin legi. În al treilea rând, controlează narațiunea. “Trump TV” devine un canal de propagandă de stat, presa independentă este intimidată și exclusă, iar justiția este atacată prin amenințări cu impeachment și ignorarea deciziilor instanțelor. Adevărul nu mai este stabilit de instituții independente, ci de Casa Albă. În al patrulea rând, subminează alegerile. Contestă integritatea votului, impune liste naționale de alegători, refuză să excludă starea de urgență și pregătește terenul pentru a nu recunoaște rezultatele care nu îi convin. Al treilea mandat nu va veni printr-un amendament constituțional, ci printr-o criză permanentă care suspendă de facto normalitatea electorală. În plan extern, aplică o doctrină imperială “Doctrina Donroe” care transformă întreaga emisferă vestică într-o sferă de influență personală. Venezuela este invadată și administrată direct, Canada este amenințată cu anexarea, Groenlanda și Canalul Panama sunt revendicate, iar Regatul Unit este lăsat să se fragmenteze. Războiul cu Iranul, alimentat de loialitatea față de Israel, servește la distragerea atenției și la consolidarea puterii interne. Prin urmare, dacă aceste tendințe continuă, Trump nu va fi doar un președinte puternic al SUA. Va fi dictatorul Americii, nu doar al Statelor Unite, ci al unei întregi emisfere, în care instituțiile democratice devin simple formalități, iar puterea personală înlocuiește statul de drept. Nu este o certitudine, dar este direcția în care acțiunile sale converg. Dacă instituțiile americane nu reacționează hotărât, rezultatul nu va mai fi o democrație slăbită, ci o dictatură cu față prezidențială. Cat despre relațiile cu Israel, războiul cu Iranul, prețul benzinei și apropierea alegerilor l-au pus pe Trump într-o poziție delicată. Iar când un politician puternic e în pericol, primul instinct e să găsească pe cineva pe care să dea vina. Israelul e ținta perfectă. Trump nu va “rupe relațiile” cu Israelul. Dar, dacă va fi presat, va face ce a făcut întotdeauna, va găsi pe cineva pe care să dea vina. Netanyahu a fost partenerul care l-a ajutat să ajungă la putere. Acum, când războiul merge prost, Netanyahu devine povara de care trebuie să scape. Iar evreii americani, care au crezut că Trump e cel mai bun prieten al lor, ar putea descoperi că sunt următorii pe listă. Nu din ură, ci din interes. Este exact așa cum spune el, e business.

Călin Georgescu : Manevră Politică sau Adevăr ? Și războiul din Iran🇮🇷 🛑MIȘCAREA EXIT🛑 - SOV 🔉pentru a asculta cu SONOR ⤴️Apasă pe Video⤴️

👀🇺🇦Primele înregistrări video cu mobilizarea forțată a femeilor în Ucraina încep să apară online.

Tinerii care ridică națiuni. Există un fir roșu care leagă China, Rusia și Burkina Faso și niciuna dintre aceste țări nu s-a ridicat doar prin resurse, lideri sau noroc, ci prin tineri transformați în motor al schimbării. Tinerii au fost mâinile care au construit, mințile care au inovat și inimile care au crezut că viitorul poate fi diferit. În China, tinerii au fost forța care a scos aproximativ 800 de milioane de oameni din sărăcie. După reformele din 1978, generații întregi de tineri au plecat de la sat la oraș, au intrat în fabrici, în școli, în laboratoare și în piețe. Programe precum masa caldă la școală, educația rurală și formarea profesională le-au dat copiilor săraci șansa să învețe, iar tinerilor adulți șansa să muncească și să producă. China nu a reușit pentru că a avut tineri, ci pentru că i-a pus la treabă, i-a educat și le-a dat direcție. În Rusia, tinerii au fost și sunt coloana vertebrală a modernizării. După prăbușirea Uniunii Sovietice, generații tinere au reconstruit economia, au intrat în IT, inginerie, medicină și antreprenoriat. Statul a creat programe de burse, campusuri, centre de carieră și startup-uri pentru tineri. Nu totul a fost perfect, iar Rusia se confruntă și azi cu mari dificultăți, dar fără tinerii care învață, muncesc și inovează, țara nu ar avea nicio șansă să rămână competitivă. Forța lor este cea care ține deschisă poarta viitorului. În Burkina Faso, tinerii sunt avangarda unei lupte pentru suveranitate și demnitate. Într-o țară afectată de criză de securitate și sărăcie, tinerii sunt mobilizați prin educație civică, formare profesională, voluntariat și implicare comunitară. Ei nu doar cer un loc de muncă, ci își asumă apărarea țării și construirea unei identități africane puternice. Contextul este mult mai dur, iar rezultatele nu sunt încă la nivelul Chinei, dar energia lor arată ce înseamnă să lupți pentru o națiune care vrea să renască. Lecția comună este clară, tinerii nu sunt o problemă de rezolvat, ci o FORȚĂ de eliberat. Au nevoie de educație de calitate, de locuri de muncă bine plătite, de locuințe accesibile, de sănătate, de demnitate și de voce. Când li se dau aceste lucruri, tinerii nu doar că se salvează pe ei, ci ei salvează țări. România are tineri inteligenți, curajoși și creativi. Dar mulți nu au perspective, nu au viitor și aleg să plece. Dacă România le va da șansa să rămână, să se întoarcă și să construiască, atunci și aici tinerii vor putea propulsa țara. Nu prin sloganuri, ci prin școli, spitale, fabrici, startup-uri, salarii corecte și case în care să poți întemeia o familie. China a arătat că tinerii pot scoate sute de milioane din sărăcie. Rusia a arătat că tinerii pot moderniza o economie. Burkina Faso arată că tinerii pot lupta pentru suveranitate. România poate arăta că tinerii pot renaște o țară. Forța tinerilor nu este o promisiune. Este o realitate care așteaptă să fie eliberată.

Acțiunea DIICOT împotriva lui Georgescu apare ca nodul unde se strâng toate presiunile. - Trump duce războiul cu Iranul și îl temporizează până după alegerile din SUA. Are nevoie de stabilitate în Europa de Est și de contracte de apărare care să justifice trupele și cheltuielile. Trump însuși a declarat public că războiul se va încheia “imediat după alegerile din noiembrie”, adăugând că prețurile petrolului nu vor scădea până atunci. Mai mult, a sugerat că Iranul încearcă să influențeze alegerile pentru a aduce la putere democrații, pe care i-a numit “un grup slab”. - UE și Germania se tem de valul suveranist, AfD e în ascensiune. Mureșan, om al Bruxelles preia guvernul și are de derulat programul SAFE, cu Rheinmetall. Numirea sa este strâns legată de programul european de securitate SAFE, din care compania germană Rheinmetall urmează să primească peste 5,6 miliarde de euro din partea României. Deci, miza economică. - Rheinmetall e controlat parțial de BlackRock, care are interese directe în Israel. Banii publici români intră într-o rețea financiară globală. - România devine verigă strategică, are nevoie de stabilitate politică, nu de un candidat pro-rus care poate bulversa alegerile și contractele. - Georgescu este exact acel factor, pro-rus, anti-establishment, capabil să mobilizeze. Eliminarea lui din joc devine condiția pentru ca tot lanțul să funcționeze. - DIICOT este instrumentul juridic, fraudă, finanțare ilegală, spălare, legături rusești. Acțiunea lovește exact în momentul sensibil. De ce toate duc la DIICOT? Pentru că DIICOT poate neutraliza rapid un competitor politic fără a intra frontal în alegeri, pare dosar penal, dar efectul politic e imediat. În spate sunt alegerile din SUA, războiul Iran-Israel, frica de AfD, contractele Rheinmetall (BlackRock) și nevoia de stabilitate în România. Aceasta este o interpretare a intereselor din punctul meu de vedere, nu o dovadă publică de comandă coordonată. Georgescu este nevinovat până la condamnare. Dar ce face Moscova? Agenția TASS, oficială a Kremlinului, a publicat trei materiale în mai puțin de trei ore după reținere. Pe scurt, “Moscova nu crede în lacrimi”, dar crede în răzbunare pe termen lung. Reacția sa la arestarea lui Georgescu nu este una emoțională, ci strategică, transformă un dosar penal într-o criză diplomatică și o temă de propagandă. Asta e logica pe care Moscova o afișează de ani buni, un avertisment public, apoi acțiune. În cazul Georgescu, avertismentul a venit deja, Lavrov l-a lăudat, TASS a amplificat “dictatura”de la București, Peskov a negat orice implicare. De aceea, acțiunea DIICOT nu e doar un dosar penal. E o linie roșie într-un joc mai mare, Trump, Iran, Israel, Rheinmetall, BlackRock, UE, Germania. Toate se leagă. Rusia nu crede în lacrimi, dar crede în descurajare. Dacă nu e descurajată, trece la fapte. În limbajul său, a doua oară te execută. Vezi exemplu Ceceniei, care este extrem de pertinent. Acolo, “plata în timp”nu este o metaforă, ci o practică reală, sancționată de statul rus.