REZISTENȚA

În noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, în subsolul unei case de negustor din Ekaterinburg, au fost uciși ultimul țar ortodox al Rusiei, Nicolae al II-lea, împărăteasa Alexandra, cele patru fiice ale lor — Olga, Tatiana, Maria și Anastasia —, țareviciul Alexei, în vârstă de treisprezece ani, și patru slujitori care aleseseră de bunăvoie să împartă soarta stăpânilor lor. Fuseseră treziți după miezul nopții sub cuvânt că orașul nu mai era sigur și că trebuiau coborâți la adăpost. Au coborât liniștiți, fetele ducându-și pernele în brațe. Nu aveau să mai urce. Biserica îi prăznuiește la 17 iulie ca purtători de patimi — numele vechi al sfinților care primesc moartea nedreaptă fără împotrivire, cu blândețea lui Hristos, așa cum au primit-o la începuturile Rusiei creștine cnejii Boris și Gleb. Despre viața lor din urmă, despre cele șaisprezece luni de captivitate în care o familie imperială s-a prefăcut, sub ochii temnicerilor, într-o biserică de casă, va fi vorba în cea mai mare parte a acestui articol. Dar înainte de a le urmări drumul prin captivitate, trebuie pusă întrebarea pe care praznicul o poartă în el și pe care evlavia grăbită o ocolește: ce anume a fost luat din lume în acea noapte? Căci în subsolul casei Ipatiev nu a murit doar o familie și nu s-a stins doar o dinastie care ținea de trei sute de ani, de la Mihail Feodorovici încoace. S-a curmat un șir neîntrerupt care urca, prin Moscova, până la Constantinopol și prin Constantinopol până la Constantin cel Mare: șirul împăraților unși, al acelei stăpâniri creștine pe care Sfinții Părinți au socotit-o, tâlcuind un cuvânt al Apostolului Pavel, drept stavila rânduită de Dumnezeu în calea răului din urmă — puterea care, cât stă în picioare, oprește dezlănțuirea fărădelegii și arătarea lui antihrist. Rusia a rămas din acea noapte, până în ziua de azi, fără unsul ei. Iar ceea ce a urmat — cea mai întinsă prigoană din câte a cunoscut creștinismul — nu poate fi înțeles fără această pierdere. Sfinții Părinți ne-au lăsat cheia; articolul de față nu face decât să o folosească.

“Inrudita ca origine, metode si scop cu Revolutia franceza din 1789, Revolutia bolsevica din 1917 si-a urmarit cu tenacitate obiectivele ascunse in spatele falselor lozinci de „egalitate” si „fraternitate”: anume abolirea monarhiei (care, prin constiinta imparatului ca Uns a lui Dumnezeu, mentinea caracterul teocrat al statului) si nimicirea credintei crestine. Ca acesta era scopul real al bolsevicilor, o dovedeste faptul ca incepand din primele zile ale Revolutiei, principalele tinte au fost Biserica si Palatul. „Jos cerul!” era deviza cea mai raspandita. […] In ciuda acestor profetii si semne, poporul rus n-a inteles primejdia ce-l ameninta. Şi precum s-a petrecut odinioara cu iudeii, inima lor s-a invartosat si ochii lor au fost tinuti sa nu vada, ca nu cumva vazand sa inteleaga si sa se intoarca si Domnul sa-i tamaduiasca pe dansii”.